Te trezești într-o dimineață senină de vară și îți dai pur și simplu seama că nu mai iubești. Nu știi unde s-au dus toate sentimentele alea pe care le credeai neperisabile. Nu știi nici de ce s-au dus acum și de ce nu au plecat mai devreme sau mai târziu. Tot ce știi e că omul pe care îl iubeai cu îndărătnicie până în seara de dinainte e acum doar parte din trecutul tău și nimic mai mult.
Într-o altă dimineață faci ochi și îți dai seama că poți trăi foarte bine și fără prieteni. Că te-ai săturat să îi suni la nesfârșit tu prima ca să îi întrebi de sănătate, că nu te mai interesează și nu te mai superi dacă ies pe terasă fără tine și că preferi mai degrabă să stai să citești decât să povești nimicuri în compania lor. Nu știi cum se întâmplă asta, dar știi că e un alt mod de viață cu care ești dispusă să conviețuiești de acum înainte foarte bine.
Vine apoi dimineața în care te întinzi alene și îți dai seama că ești mult prea comodă să duci la bun sfârșit o adopție sau să faci un copil. Nu că nu ți-ar plăcea să ai pe cineva mic şi simpatic aproape, dar ar fi perfect dacă ar face altcineva pentru tine totul, iar tu să te bucuri doar de rezultate. Şi cum asta e o dovadă că, în subconștient, nu îți dorești ca viața ta tihnită să fie întoarsă pe dos de un puști, lași deoparte pentru totdeauna gândurile legate de copii și îți vezi de egoismele tale.
În dimineața unei alte zile te dai jos din pat și îți dai seama că nu ai să scrii niciodată cartea pe care tot ai pretenția că vrei să o scrii. Răsfoiești însemnările făcute în timp, te uiți cu simpatie la ele, dar realizezi că n-ar fi ieșit decât un roman banal și cu nimic deosebit de altele de tip maculatură. Culmea, nici măcar nu-ți pare rău că ai ajuns la concluzia asta. Îți accepți relaxată (şi, evident, cu un aer de superioritate) mediocritatea și treci mai departe.
În dimineața de după toate astea,
