Să scrii despre Alex. Leo Şerban, mort, pare un nonsens publicistic. Cum se poate ca un om atît de viu, deodată, să nu mai fie? Cum este posibil ca un asemenea personaj inclasabil şi inclasificabil să dispară din filmul pe care-l vedem?

Recitind însă pagini din Dietetica lui Robinson, dimpreună cu textul cronicii mele din „Idei în dialog”, realizez că – asumîndu-se în fine ca scriitor publicat – Alex. Leo Şerban şi-a calculat inclusiv ieşirea din scenă. Mai întîi: „A face ordine între preferinţele noastre, păstrînd numai ce e esenţial”. Spre final: „Paradox: o carte «închisă la toţi nasturii», cu «început», «cuprins», «încheiere» – «impecabilă», cu alte cuvinte – este un fragment; o carte convulsivă, făcută din bucăţi, din fragmente, este un întreg. O măsură întreagă.”

Se priveşte mult şi des în urmă, în Dietetica lui Robinson, şi abundă simbolurile sau formele concrete ale arhivării selective. Autorul răspunde la Chestionarul lui Proust; îşi inventariază şi ierarhizează titlurile din Biblioteca ideală (cele zece cărţi pe care le-ar lua pe o insulă pustie); vine imediat după aceea cu liste de preferinţe prozastice şi cinematografice; îşi face o Mică antologie personală de maşinuţe distruse în copilărie, şi apoi un inventar de automobile întîlnite în filme... Punînd la un loc şi confruntînd toate aceste opţiuni, se foloseşte de Cufărul lui Robinson ca de un obiect al depozitării şi reliefării afinităţilor sale.

Sînt trei avatari ai lui Alex. Leo Şerban care contribuie la umplerea Cufărului şi trei identităţi ce se topesc una-n alta, lăsînd să se vadă însă conturul iniţial. Prima perioadă, de tinereţe propriu-zisă, e una a rezistenţei prin cultură înaltă şi printr-un înduioşător snobism la cenuşiul mizerabil al ceauşismului tîrziu. E faza lecturilor grele, a licenţei cu joycianul Finnegans Wake şi a scrisorii adolescentine către Julien Green care, d