Benjamin Fondane a fost unul dintre acei scriitori capabili să traverseze frontiera dintre arte şi îi revine meritul Danei Duma de a ne atrage atenţia asupra unei dimensiuni a biografiei lui Benjamin Fondane dacă nu uitate, atunci mai puţin frecventate.
Cartea ei, Benjamin Fondane cineast (Artprint, Bucureşti, 2010), recuperează un alt context în care scriitorul se găseşte inserat, o altă aventură a lui: cinematograful. Cu o bună observaţie, criticul de film precizează că momentul este favorabil întreţinerii ambiguităţii, un moment în care teoreticienii cinematografului sunt de foarte multe ori scriitorii. Edmondo de Amicis, Giovanni Papini, Jean Cocteau, Guillaume Apollinaire, Riciotto Canudo, Benjamin Fondane etc. se află printre primii critici şi teoreticieni ai filmului. Dacă D.I.Suchianu este socotit primul teoretician român al filmului, Benjamin Fondane apare ca o umbră ascunsă în faldurile istoriei cinematografiei. Un fapt important, Benjamin Fondane reprezintă legătura inextricabilă dintre istoria cinematografului şi avangardă. Deopotrivă, teoreticianul va comenta clivajul istoric care desparte filmul mut de apariţia sonorului în articole remarcabile prin fineţea reflecţiei asupra universului cinematografic precum Du muet au parlant. Grandeur et décadence du cinéma (1930), Cinéma 33 (1933) şi El cine en el atolladero (1931), acesta din urmă publicat în celebra revistă argentiniană Sur. Scriitorul român se plasează în aval, recuzând noii arte inovaţia care o reproiecta într-o altă dimensiune, identificând ceea ce filmul pierde prin introducerea sonorului, de la universalitatea gesticulaţiei la virtuţile unei expresivităţi particulare în care intră de pildă pantomima, dar şi a unei poezii implicite pe care absenţa cuvântului o generează. Recuzând sonorul, Fondane încearcă să menţină filmul ca artă pură, ca un limbaj universal, sesizând sonorul ca un
