Mai întîi cîteva consideraţii oarecum comune, dar utile în logica articolului de faţă. Daniel Cristea-Enache este unul dintre criticii literari realmente importanţi ai ultimului deceniu românesc. Descinde din tradiţia critică şaizecistă, ea însăşi rezultat al unei reconectări profitabile la dinamica şi plurivalenţa discursului interbelic. Deţine o claritate a punctelor de vedere pe care nu o sacrifică nici măcar atunci cînd anumite circumstanţe îl obligă la disimulare. Şi cine trebuie să înţeleagă înţelege foarte bine exact ceea ce trebuie. Mai ales că niciodată nu lasă impresia că vreo forţă exterioară sieşi îi poate determina sau deturna intenţiile şi acţiunile. Pentru el totul e alegere şi opţiune. În deplină cunoştinţă de cauză şi cu siguranţă de sine. Asta îl face plauzibil şi în zona entertaiment-ului cultural, perimetru în care zăboveşte doar atît cît să nu-i strice.Aproape un profil Programul său critic demarat editorial în 2001 prin Concertul de deschidere a continuat cu Bucureşti Far West (2005) şi cu Timpuri noi (2009). E de presupus că, respectînd modelul ciclurilor electorale – după cum precizează într-un loc –, autorul va oferi publicului, o dată la patru ani, cîte o nouă colecţie de recenzii. Aceasta este componenta cea mai solidă de pînă acum a activităţii lui Daniel Cristea-Enache. Fragmentarismul implicit e compensat de viziunea panoramică asupra literaturii unei perioade de timp, viziune dedusă dintr-un proces de adăugare continuă şi supravegheată. Autorul şi-a expus în repetate rînduri concepţia despre genul cronicii de întîmpinare. Transcriu aici cîteva rînduri din Argumentul volumului din 2009: „Am prejudecata excelenţei actului critic, dar şi pe cea a consecvenţei cronicarului literar. Diferenţa dintre acesta şi simplul recenzent e că ultimul semnează texte disparate, fiindcă n-a găsit ceva mai profitabil, în timp ce primul scrie săptămî