„Nu trebuie să te ataşezi de nimic, pentru că vei suferi”, o auzise Thomas, demult, spunînd pe Antonia. Rusoaica visase totdeauna să vadă Petersburgul, avea un glob de cristal în care puteau fi zărite miniatura statuii lui Petru cel Mare şi un minuscul Palat de Iarnă; rotind sfera de sticlă, susţinea Antonia, se vedea tot oraşul, cu Neva, crucişătorul Aurora trăgînd salvă după salvă, semn al unor viitoare revoluţii, Nevski Prospekt, Catedrala Kazan, Amiralitatea, chiar şi oameni mergînd pe trotuare puteau fi distinşi, dar numai într-o anumită zi a anului, pe care doar Rusoaica o ştia; bărbatul Antoniei murise tînăr, aceasta nu mai căutase un altul; nici fiul lor, tatăl lui Thomas, nu trăise prea mult; nici nora, cei doi pieriseră într-un accident nautic.

Antonia rămăsese doar cu Thomas, aproape că îl răsfăţase. Femeia avea, poate, o inimă cît ţara în care se născuse părintele ei, toată Rusia era în sufletul bătrînei; Rusia de dinainte de revoluţie, mereu îi povestise tatăl, un transfug; acesta vorbea obsesiv despre Petersburg, despre moşiile strămoşeşti de lîngă Reazan, despre casa din Moscova; vara, toată familia mergea la Yalta, copiii se scăldau în Marea Neagră, care era albastră, cerul alb şi soarele verde. Thomas crezuse multă vreme aşa ceva, nu avea nici o însemnătate faptul că Antonia nu călcase niciodată în Rusia; cînd era copil el nu ştia asta, nici cînd a aflat nu a ţinut prea mult seama, Antonia se trăgea dintr-o altă lume, distrusă tot de ruşi, soarele fusese după aceea roşu. Rusoaica spunea poveşti pe care nu le găseai în cărţile de basme. Ar fi putut să scrie şi o istorie a familiei, mai mult un roman, pentru că mii de întîmplări le-ar fi născocit, se pricepea Antonia – şi puţin nemţoaică, după un alt radical din sîngele ei – era pentru Thomas limanul. Adormea, copil, în poala ei, visînd păduri de mesteceni albi şi troici. Relele lumii, cîte