Dacă ar fi să facem o medie pe judeţe, cam trei reviste de fiecare, în România ar exista peste 120 de reviste, să le spunem de cultură, deşi ele pot fi pur literare, ori magazine culturale, de la cele mai complexe la cele mai banale.

Cele mai multe sunt obscure, realizate de pasionaţi în domeniu, mimînd în general formatele revistelor consacrate, fără a avea un program estetic, ci doar unul, nedefinit, acela de a publica tot felul de produse care, fie nu au încăput în revistele consacrate care contează, fie pur şi simplu vanitatea realizatorilor de a demonstra lumii că şi ei pot face aşa ceva este mult mai mare decît orice minimă conştientizare a valorii, care, de regulă, nu este luată în calcul.

Înainte de 1989, în România, existau 17 reviste de cultură, toate subvenţionate, nu pentru că s-ar fi dorit în mod special aşa ceva, ci pentru simplu motiv că trebuiau supravegheate. Unele veneau dintr-o tradiţie care nu putea fi abandonată, să nu se creadă că ideologia comunistă nu pune bază pe cultura peste care îşi împînzea tentaculele de influenţă bolşevică, după modelul preceptelor ideologice jdanoviste – şi în această linie au fost susţinute revistele „Convorbiri literare”, cu o impresionantă istorie în spate, „Viaţa Românească”, „Vatra”, „Tribuna”, „Familia”, „Ramuri”, „Transilvania”, „Luceafărul” şi cam atît, la care s-au adăugat „Gazeta literară”, devenită „România literară”, „Orizont”, „Argeş”, „Astra”, „Steaua”, „Cronica”, „Ateneu”, „Tomis” , „Secolul XX”, care avea un rol de asimilare în spaţiul cultural românesc a valorilor universale, jucînd un rol strategic şi destul de benefic pentru cunoaşterea lumii literare universale, şi cam atît. După cum vedeţi, o acoperire geografică, aproape strategică, cu spaţii destul de largi de acoperire şi supraveghere, la care se mai adăugau revistele studenţeşti, tot ca deschidere spre viitorul bine temperat şi