Am mai spus-o. Nu mă aşteptam să constat dezinteresul progresiv faţă de trecut pe care-l manifestă unii tineri literaţi actuali.

Mi-a fost jenă un timp să abordez subiectul, evitînd ca acesta să cadă în locul comun al neînţelegerii dintre generaţii, fenomen recurent, oarecum biologic, dar m-au confirmat cîţiva confraţi în a căror cumpănită judecată am încredere. Mă străduiesc să fiu obiectiv. Nu insist prin urmare pe amintirile personale, pe interesul pasional pe care-l avea tînărul purtînd numele meu faţă de înaintaşii întru scris pe care-i căutam nu doar în texte ci, de cîte ori era cu putinţă, şi aievea, pentru a mă întreba cum de s-a produs o schimbare atît de bulversantă a conştiinţei celor ce ne succed. Să fie vorba de un reflex al epocii tulburate, dînd semne de epuizare a unui ciclu istoric? De o sforţare compensatoare a „originalităţii” cu orice preţ, acompaniind extravaganţele ce se ţin lanţ în mass media? De o depersonalizare, de o reducţie a fiinţei lăuntrice în favoarea unor prestaţii uscate, maşinale? De o depreciere a valorilor „înalte”, ducînd la un egotism cinic? Greu să mă opresc la una singură din asemenea cauze, la urma urmei verosimile, ori la altele ce s-ar mai putea dibui. Prefer a socoti că e o criză de creştere pe care, ce e drept, noi am străbătut-o cu totul altfel, dar care s-ar putea încheia într-un chip culturaliceşte rezonabil. Pînă una-alta mă bucur de cîte ori am prilejul de a mă întîlni cu cîte un autor mai tînăr decît subsemnatul, receptiv faţă de trecut. Mă opresc acum la Cassian Maria Spiridon, care, în duhul prestigios al tradiţiei Convorbirilor literare, închină multe pagini personalităţilor de seamă ale literelor româneşti. Şi nu e vorba de texte convenţionale, de panegirice expediate, ci de rodul unor lecturi atente, cu creionul în mînă. Conspectele d-sale adesea minuţioase ni se par foarte utile nu în ultimul rînd j