Este din ce în ce mai greu să te stăpâneşti astăzi, în nebunia din jur.

Aproape la fiecare pas îţi vine să judeci cu asprime, să înjuri apăsat, să plăteşti poliţe. Suntem mereu în gardă, gata de ripostă. Primim o palmă, dăm în schimb „jumătate". Adică un pumn.

Trăim vremuri în care cuvântul „îngăduinţă" şi-a pierdut sensul. Cu cine să mai fii îngăduitor? Cu vecinul care ascultă manele cu sonorul dat la maximum până în viul nopţii? Cu „dobitocul" care-ţi taie calea în trafic sau care depăşeşte coloana de maşini staţionată la semafor? Cu şeful incompetent şi abuziv care-ţi amărăşte fiecare clipă din cele opt ore petrecute zilnic la serviciu? Cu duduia de la ghişeul unde îţi plăteşti facturile, care intră în „pauză de masă" pe durată nedeterminată? Cu demnitarul care te păcăleşte periodic că ţara mai are un pic şi iese din recesiune? E cam greu... Mulţi ar spune că-i imposibil. Şi, totuşi, se poate.

Nicio secundă nu ne gândim la situaţia celui pe care îl detestăm. De ce obiectul mâniei noastre procedează aşa? Dacă, printr-o minune, ne trece prin minte o asemenea întrebare, preferăm un răspuns facil: „Pentru că-i dobitoc/nesimţit/lipsit de caracter". Sau poate chiar toate la un loc. Deci, şo pe el! Să-i dăm la oase, să-l desfiinţăm! Schimbăm ceva cu asta? Absolut nimic. Mâine o luăm de la capăt.

Dar dacă, în rarele momente în care mai stăm de vorbă cu noi înşine, ne-am raporta la propriile fapte cu aceeaşi asprime cu care ne „executăm" adversarii de conjunctură? Am constata, poate, cu uimire, că avem aceleaşi beteşuguri sufleteşti. Beteşuguri pe care le mascăm cu mai multă sau cu mai puţină abilitate. Am vedea lămurit peisajul buruienos al sinelui, locul unde ne „sacrificăm" duşmanii, „la întuneric". Am înţelege că şi noi, la rându-ne, suntem „sacrificaţi" în astfel de locuri şi că, laolaltă, contribuim la schizofrenia lumii de azi.

A t