„Seria Celor O Sută nu reprezintă o istorie a lumii, ci doar un şir de o sută de biografii din tată în fiu”, iar sensul celei mai ample construcţii romaneşti din literatura noastră se regăseşte, de exemplu, în faptul că „trebuie să ne explicăm, cum putem, cele din jurul nostru, precum şi cele din interiorul nostru, de vrem să nu înnebunim cu totul, iar viaţa să nu mai aibă o cît de cîtă coerenţă”.

Gheorghe Schwartz şi-a gândit proiectele epice, încă din anii ‘80, sub forma unor cicluri narative; mai întîi a fost „ciclul lugojan”, compus din Pietrele (1978), A treia zi (1980) şi Spitalul (1981), pentru ca, în 1988, să deschidă seria intitulată Cei O Sută; au apărut, pînă acum, opt titluri – Anabasis (1988), Ecce homo (1993), Oul de aur (1998), Mîna albă (2000), Vara rece (2004), Axa lumii, (2005), Culoarul templier (2008) şi Secretul Florenţa (Editura Curtea Veche, 2010) – , însumînd, în cîteva mii de pagini, şaptezeci şi nouă de generaţii, de la „cucerirea Babylonului de către Cyrus”, cum preciza autorul în Argumentul primului text, pînă la anul 1504, cînd dispar din istorie, nu şi din memoria scribului, cum se vede, ultimele două personaje din Secretul Florenţa, Recuperatorul şi Quasimodo- Erostrat. Din mulţimea datelor necesare, iată, pentru încadrarea proiectului epic, dar şi a uriaşului material topit acolo, s-ar putea crede că Cei O Sută reprezinză ceea ce se cheamă un „roman istoric”. În fapt, romanul-fluviu al lui Gheorghe Schwartz e foarte actual printr-o sumă întreagă de mesaje care vin, mai ales, dinspre scrib, personajulpivot al naraţiunii, într-o vreme a tuturor urgenţelor şi puseelor neurastenice. Apoi, Secretul Florenţa e o istorie a felului cum s-a scris istoria, de la mărunta biografie a individului, a fiecăruia dintre cei o sută, la „marea istorie”: „Istoria unui individ este constituită dintr-un şir de coincidenţe, iar istoria cea mare nu