În ziua în care doamna Curren află că este bolnavă de cancer, fosta profesoară de latină („limba vorbită de morţi”, cum o numeşte ea la un moment dat) se apucă să scrie o scrisoare-jurnal pentru fiica ei, stabilită de zece ani în America. Scrisul devine o formă de rezistenţă în faţa morţii, dar în acelaşi timp şi un testament, pentru că femeia este pe deplin conştientă că, oricât ar scrie, scrisul nu-i poate prelungi viaţa. Astfel se naşte Epoca de fier, un roman scurt, dar dureros ca tăişul unui pumnal împlântat fără milă în inima cititorului. Un roman-radiografie, care ne înfăţişează în toată monstruozitatea lui, un alt tip de cancer, care ia amploare şi devine metastază, cancerul urii rasiale în Africa de Sud. Epoca de fier este epoca durităţii, a pumnului strâns, ridicat în sus, ameninţător, a lipsei de îndurare, a glonţului slobozit din puşcă pentru a pune capăt tuturor speranţelor: „Epoca de fier. După care vine epoca de bronz. Cât va trece, oare cât va trece până când se întorc în ciclurile lor epocile mai blânde, epoca de argilă, epoca de pământ?”, se întreabă retoric naratoarea, pentru că răspunsul îl cunoaşte deja. Pe măsură ce boala avansează, ca o armată invadatoare, cucerind celulă după celulă din corpul femeii, violenţele şi crimele din Cape Town se extind şi ele, lăsând urme adânci pe trupul oraşului. Cancerul metaforic este agresiunea Omului Alb, ura şi fărădelegile la care acesta se pretează. „Îi împuşcăm pe oamenii ăştia ca şi când ar fi rebuturi dar de fapt noi suntem cei ale căror vieţi nu merită trăite”, constată la un moment dat naratoarea, referindu- se la atrocităţile burilor şi urmaşilor acestora. Deşi ar mai vrea să trăiască („am fost vie şi am fostă răpită vieţii”, se lamentează ea), deşi sunt clipe când nu înţelege de ce trebuie să treacă prin tot calvarul durerilor atroce şi al medicamentelor care o transformă într-o păpuşă de cârpă