În ultimele două articole, am tot pomenit despre modul în care îţi puteai procura anumite cărţi, rare, netraduse etc., pe vremea vechiului regim. Am făcut însă doar observaţii punctuale şi mă gîndesc c-ar putea fi utilă, mai ales pentru cititorii mai tineri, o anumită sistematizare. Oricum, dincolo de caracterul represiv al regimului, de politica sa de restrîngere a libertăţii de informare, cel puţin în unele domenii socotite „sensibile“ mi se pare evident că, dacă voiai să citeşti neapărat o anumită carte, era imposibil să nu reuşeşti să dai de ea. Cine spune că n-a putut să se informeze ca lumea într-un domeniu sau altul, ba chiar să se formeze, se înşală ori încearcă să-şi justifice lenea. Vorbesc, desigur, mai ales despre cei care au avut şansa să trăiască într-un oraş mare, unul cu universităţi cît de cît consolidate înainte de instalarea regimului comunist. Însă nici cei care trăiau în comunităţi mai mici nu erau complet lipsiţi de accesul la surse de informare, mai ales dacă îşi păstraseră relaţiile în oraşele în care absolviseră studiile superioare, pentru că, har Cerului!, comuniştii noştri nu inventaseră paşaportul interior, precum alţii, aşa că deplasarea între fruntarii a rămas liberă pînă la prăbuşirea sistemului. În principiu, după 1964-1965, puteai citi cam orice, puteai chiar şi scrie orice – problemele apăreau odată cu dorinţa de a publica, dar aceasta este o altă chestiune, pe care o voi aborda cîndva. Sigur, lucrurile nu stăteau neapărat întru totul roz nici în ceea ce priveşte cititul – dificultăţile în procurarea unor cărţi anume te puteau epuiza, pe altele le găseai după ce aveai nevoie neapărat de ele, ca să nu mai spun că unele anchete ale Securităţii îţi puteau goli parţial (şi nu neapărat numai temporar!) biblioteca. De la junii ieşeni din jurul revistelor studenţeşti la ancheta colectivă din mai 1983 au fost ridicate cîteva sute de căr