Cele mai multe dintre articolele din acest volum au apărut în intervalul cuprins între 1991 şi 2001. Unele în România literară, altele în seria veche a „Observatorului cultural”, altele în suplimentul „Dilemei“, „Vineri”. Oricum, toate în reviste de primă importanţă.

Şi toate de-a lungul unui deceniu destul de nefast pentru critica literară de la noi. Aşa s-a spus, cel puţin, şi aşa se spune încă, din amintiri, de fiecare dată când se exaltă ieşirea din criză a publicisticii. (Al. Cistelecan şi Dan C. Mihăilescu fiind principalii purtători de cuvânt ai acestei atitudini optimiste.) Cât adevăr conţine afirmaţia, se mai poate discuta. Cu cartea în faţă, ar fi cazul să revizităm un pic perioada. Oare chiar stăteau lucrurile atunci mai rău decât stau astăzi?

Problema trebuie pusă direct. În pericol n-a fost nici o clipă critica literară ca instituţie, ci doar una dintre speciile ei, întâmplător cea mai frecventată, anume cronica literară. După ce Nicolae Manolescu a renunţat la rubrica pe care a semnat-o vreme de treizeci de ani, această specie şi-a pierdut brusc din autoritate. Nu neapărat şi din interes, însă aşa-numita lume literară pare încă să aibă nevoie de un model paternalist. În mod paradoxal, scriitorilor le place să fie dominaţi. Dezbaterea de idei nu-i atrage. Interogarea unor concepte, nici atât. Ce n-a băgat nimeni de seamă e faptul că pentru Nicolae Manolescu, cronicarul, câştigarea unei poziţii autoritare n-a constituit nicidecum un scop. Competenţa, da. Inteligenţa argumentaţiei, da. Farmecul interpretării, da. Justeţea diagnosticului, da. Autoritatea a venit fără sforţări. I-au conferit-o alţii.

Obişnuinţa a făcut însă ca tocmai această ultimă trăsătură, de natură mai degrabă socială, să devină dominantă, după 1990, în definiţia genului. Situaţia Ioanei Pârvulescu e cât se poate de semnificativă. Deşi întrunea toate calităţile unu