Autismul, această ciudată tulburare de dezvoltare, a ajuns să afecteze un copil din 110. Cu toate acestea, societatea românească nu pare pregătită să lupte eficient pentru prevenirea şi tratarea autismului.

Discriminarea, umilinţa, negarea şanselor de vindecare, lipsa de toleranţă şi repulsia sunt unele din reacţiile negative pe care oamenii le au când aud de autism. Copii care suferă de această tulburare sunt stigmatizaţi şi excluşi din grădiniţe şi şcoli, refuzandu-li-se cea mai esenţială formă de ajutor.

Am stat de vorbă cu Cristina Ştefan din Târgu Mureş, o mămică a unui băieţel autist de 9 ani, care a spus "nu" lipsei de oportunităţi terapeutice cu care s-a confruntat de când cel mic a primit diagnosticul care a schimbat viaţa întregii familii. Cristina a fost de acord să ne dezvăluie încercările sisifice prin care trec părinţii acestor copii minunaţi, începând cu durerea izolării şi sfârşind cu absenţa ajutorului instituţional pe care trebuie să ţi-l oferi singur.

Care este cel mai greu lucru pentru o mamă a unui copil cu autism?

Cristina Ştefan: Doamne, dacă ar fi numai un lucru sau un gând, dar sunt o sumedenie pentru că viaţa unui copil cu autism este o încercare continuă, o luptă fără sfârşit. Totuşi, dacă ar fi să mă gândesc la un singur lucru, acela ar fi frica de viitor. Pentru mine "viitorul" este ceva foarte abstract, aproape că nici nu pot rosti acest cuvânt fără să simt durere şi incertitudine.

Cum a luat naştere ideea deschiderii unui centru pentru tratarea autismului?

C.S: M-am gândit la cât de greu mi-a fost mie fără să am sprijinul constant al unor specialişti din ţară şi mi-am dorit că şi părinţii de aici să beneficieze de ceea ce eu consider a fi un "antidot" minunat - terapia. Băieţelul meu mergea deja de aproape un an la Cluj, la centrul Autism Transilvania şi ne-am gândi