“Viaţa e ca o cutie de fursecuri, cu fursecuri bune şi mai puţin bune; trebuie să te gândeşti bine la ordinea în care le mănânci;” Haruki Murakami – Padurea norvegiana

Există oameni care îşi dau seama spre sfârşitul vieţii că nu au trăit cu adevărat. Vezi Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi. Ivan află (cu două săptămâni înainte, dacă nu mă înşel) că va muri. Pentru că nu se gândise niciodată serios la moarte până atunci, nu s-a gândit nici la viaţă, iar asta l-a făcut să treacă prin ea ca gâsca prin apă. Era un om de familie, un om respectat, cu o situaţie bună. Cu toate astea nu moartea l-a speriat pe Ivan Ilici, ci gândul că toată viaţa lui nu a făcut decât să respecte convenţiile sociale, să trăiască aşa cum „se trăieşte”. Asta îl face pe eroul nostru să-şi dea seama că de fapt el nici nu a existat, iar acum, când conştiinţa morţii îi trezeşte simţul vieţi, află că mai are foarte puţin de trăit. Atât de puţin încât oricum nu mai poate face nimic decât să urle timp de trei zile înainte de a închide definitiv ochii. Acest sentiment dat de revelaţia propriei inexistenţe pe care îl trăieşte personajul lui Tolstoi apare citat în cea mai importantă operă filozofică existentialista a secolului trecut. E vorba de Zein und Zeit a lui Heidegger. E adevărat că fără Heidegger nu mi-aş fi dat seama de profunzimea şi originalitatea nuvelei lui Tolstoi. Ceea ce mă face să mă întreb cum de apare tocmai la Tolstoi, care e mai degrabă un moralist, şi nu la un Cehov sau Dostoievski, adevăraţii fetuşi ai existenţialismului. Dar asta e altă discuţie.

Ceea ce rămâne cert este insa întrebarea mea. Cum îmi dau seama dacă fac ceea ce trebuie cu viaţa mea? Credeţi-mă că nu vreau să ţin o lecţie. Şi nu sunt deloc artificial. Chiar este o chestie care mă macină.

Ceea ce ne prezintă Tolstoi este, bineînţeles, o pildă. Nu este un caz clinic, adevărat sau nu. Din capul loculu