Într-o toamnă în care am simţit că sunt cuprins de dorul codrilor arămii, am plecat spre munte cu gândul de a nu face nimic. Am oprit la cabana de la Cota 1000 şi am urcat pe terasă, să privesc pădurile pe care doream să le iau cu mine în suflet. Un om stătea singur la o masă de lângă balustradă. Privea tăcut spre o ţintă necunoscută, aflată dincolo de depărtarea albastră. Se simţea că are gândurile trimise acolo, într-o misiune numai de el cunoscută. A acceptat să stăm împreună la masă şi să îmi spună povestea lui.

Copilărie cu cai şi fân

Sunt dintr-o localitate montană, din nordul judeţului – şi-a început Viorel povestea. Am crescut în libertate, alergând zilnic pe dealurile care îmbrăţişau comuna din toate părţile. Cele mai importante animale din gospodăria noastră erau caii, pe care am învăţat de mic copil să îi duc şi să îi aduc de pe izlaz. Zicea ‘ăl bătrân: “dimineaţă să aduceţi caii la patru! Plecăm după lemne pe Păduchiosu!” Cu şcoala nu prea m-am omorât, pentru că am avut parte de o copilărie tumultoasă, care mă atrăgea tot timpul în mijlocul naturii. Eram şapte fraţi şi toţi eram apropiaţi de părinţi. Stateam în preajma lor tot timpul. Vara plecam cu căruţele în văi îndepărtate, unde rămâneam câte o săptămână, să cosim fânul. Ne umpleam buzunarele cu alune şi coarne roşii, iar noaptea dormeam în boşca acoperită cu frunze de frasin. Toamna adunam butii întregi de prune, din care ‘ăl bătrân făcea de două ori pe an ţuică la povarna de la gârlă. Copilăria s-a scurs alături de simboluri pe care nu le-am mai întâlnit după ce am părăsit tărâmul copilăriei: mere, ţuică, cai şi fân. Mi-a rămas doar mirosul lor, care îmi invadează nările atunci când ajung prin sat. Ceea ce dădea un gust fără seamă vieţii era credinţa noastră naivă că toate aceste minuni nu se vor sfârşi niciodată.

Tinereţea cu gust de uzină

La