La sate, lumina Învierii se ia dintr-un foc aprins lângă biserică. Bucatele sfinţite în biserică sunt consumate prima dată în cimitir, lângă mormântele rudelor. La plecare, în pământul de pe mormânt este băgat un ou încondeiat cu motivul „calea rătăcită" pentru ca sufletul celui dispărut să nu găsească drumul către casă.

Printre obiceiurile păstrate din vechime în noaptea de Înviere se numără şi „focul cel mare", care se aprindea în apropierea bisericii. Conform scrierilor cercetătorului Ion H. Ciubotaru, flăcările sunt aprinse când se bate toaca de un „flăcău neprihănit" şi nu aveau voie să se stingă până la răsăritul soarelui.

După ce focul este sfinţit de preot, oamenii iau lumină din flăcări şi cu ele înconjoară biserica de trei ori, după care intră la slujba de Înviere.

După slujbă se merge până la cimitir, pentru a duce morţilor vestea învierii lui Hristos. În părţi din nordul Bucovinei, pe morminte se pune feţe de masă şi are loc un ospăţ nocturn în care se consumau cele dintâi bucate sfinţite.

La plecare se îngroapă un ou cu motivul „căii rătăcite" în pământul mormântului pentru ca sufletul celui dispărut să nu mai găsească drumul spre casă.

Lumânările aprinse la focul sfinţit sunt ţinute în fiecare casă pentru că se crede că pot îndepărta grindina, furtuna, seceta sau alte necazuri. Focul sfânt se aprinde şi azi în unele sate, fără a mai avea amploarea de dinainte.

În dimineaţa primei zile de Paşte, se pune un ou roşu şi un ban de aur sau argint într-un vas cu „apă neîncepută", adusă din ultima fântână săpată în sat.

După ce se spală pe faţă cu apă, creştinii îşi ating obrajii cu oul roşu pentru sănătate şi lipesc banul de frunte pentru belşug tot anul. „În unele sate din Iaşi se obişnuieşte ca apa din vas să fie turnată la rădăcina unui arbore ca acesta să fie trainic", spune Silvia Săcăleanu, profesoară în Scânteia.