Oamenii își pot intersecta privirea direct sau oblic, fix ori din mișcare, față-către-față sau umăr-lângă-umăr. Cel mai adesea, n-o fac decât rapid și cu vizibilă dificultate. Contemplarea frontală a celuilalt e o experiență fulgurantă. Ea presupune intimitate și cere o anumită acomodare.

Îndrăgostiții se sorb din priviri printr-un acord al reciprocității. Nici urmă de asceză sau distanță. Dimpotrivă, un bolnav își scrutează doctorul pentru a sesiza gravitatea diagnosticului. „Îmi ascunde ceva medicul?” – se întreabă pacientul. Aici, privirea acoperă intervalul angoasei și așteaptă un verdict definitiv. Există apoi uitătura polițistului care-și interoghează insistent suspecții. O conștiință vinovată se manifestă prin mișcări agitate și priviri piezișe. Cel vânat sau urmărit de sentimentul rușinii își contractă pupilele și caută să-și piardă urma. Nu poate fi uitată nici holbătura vulgară sau insidioasă a voyeur-ului. Chiar refuzat, acesta cerșește mai departe atenția. Dimpotrivă, copilul iubit își privește mama cu ochii larg deschiși: confortul psihologic și sentimentul ocrotirii îl invită la sinceritate. Privirea spune totul. Ea ascunde sau dezleagă misterul persoanei.

Merită poate să ne întrebăm: cu ce ochi a privit Hristos lumea? E întrebarea la care au încercat să răspundă icoanele bizantine, reprezentările de tip acheiropoieta, tablourile religioase occidentale – de la Fra Angelico până la Caravaggio („chemarea Sf. Matei”) –, giulgiul din Torino ori cinematografia de secol XX (mai ales prin Franco Zeffirelli, Paolo Pasolini sau Mel Gibson). Evangheliile canonice nu oferă o descriere fizică a chipului lui Iisus. Doar printr-un efort de reconstrucție literar-teologică putem aproxima conturul prezenței lui Hristos printre contemporani. Știm că Iisus din Nazaret a creat stupori, a mișcat inimi, a scandalizat autoritățile, a schimbat destine, a stârnit