Acum şi pururea şi-n vecii vecilor, bunică-mea va ieşi, în seara fiecărei Vineri Mari, din casa a cărei uşă se mai deschide astăzi doar în mintea mea, şi se va duce la Prohod.
Poartă năframă neagră de poplin. Se-ascunde în ea ca-ntr-un hijab. Are mersul ei ţanţoş, pe care nu i l-am moştenit niciunul. Oriunde s-ar duce, îţi dă sentimentul că se îndreaptă spre ceva decisiv, că e aşteptată acolo să rezolve chestiuni care nu suportă amânare.
Are locul ei în pronaos. Se aşază în genunchi, sub icoana Mântuitorului. Îi recunosc vocea din câteva sute care se ridică spre bolţi: "Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea unde ţi-a apus…" Nimeni ca ea nu se înţelege cu Dumnezeu. Rugăciunile ei ne-au ţinut pe toţi, din dividendele rugăciunilor ei supravieţuim şi astăzi, când ea pare că n-ar mai fi.
De când am plecat din Al-Jazeera noastră (Sighet, în maghiară, înseamnă chiar asta: Insulă) sunt un om dezorientat: mi-am pierdut orientul, instrumentul care desparte fără greşeală binele de rău, adevărul de minciună, plinul de gol. Darul deosebirii îl avea doar bunică-mea şi îl mai au pescuitorii din Bahr al-Ahmar, Marea Roşie. Cum se uită aceia în zare, cântărind irizaţiile perlei (doar una la zece mii strecoară lumina într-un fel anume, lăsând în sidef amprenta pe care cunoscătorii o numesc "orient"), aşa privea ea viaţa - necazul, mânia, primejdia şi nevoia.
În vremea copilăriei mele, în Sighet, moartea nu pătrunsese încă. Dădea târcoale, în fiecare an, dar ca o promisiune a Învierii. Trăiam fericiţi, măsuram timpul după clopotele bisericii şi şuieratul trenului în gară. Trăim sub dictatura a două personaje uriaşe: popa, când ieşea cu Evanghelia deasupra capului din altar, şi impiegatul de mişcare, cu şapca lui roşie, care cobora la linia una ca să dea drumul la tren. Mai ştiu doar că existau patru anotimpuri, care se înşirau cuviincios, aşteptân
