Primăvară fastuoasă pentru cea mai veche instituţie europeană – monarhia britanică.
La câteva zile după ce Elisabeta a II-a şi-a aniversat vârsta de 85 de ani, regatul îşi va oferi spectacolul mediatic al unei nunţi ca în basme, transmis în întreaga omenire. Casa Windsor, fostă de Saxa-Coburg-Gotha, împinge în uitare seria necazurilor sale de la sfârşitul veacului trecut (acel annus horribilis, cu trei divorţuri plus incendiul castelului de la Windsor, iar mai târziu decesul prinţesei Diana). Reabilitarea „firmei" începuse deja cu jubileul urcării pe tron a actualei suverane, în 2002. Ceremoniile acelui semicentenar, dublate şi de emoţia pe care a provocat-o dispariţia popularei „Queen Mum", au realimentat cu simpatie legitimitatea casei regale, într-o perioadă când multe voci denunţă exotismul costisitor al unui sistem ereditar depăşit. Instituţia funcţionează în virtutea unui sentimentalism naţional ce se onorează din a păstra „stilul" vechi atunci când toată lumea se dă în vânt după noutate. Suverna reprezintă regatul tocmai în momentele festive, comunitare. E un reper de stabilitate, şi chiar se străduieşte să se adapteze vremurilor noi - din 2010 a fost îngheţată lista civilă cu cheltuielile casei regele, iar pentru următorii doi ani va fi redusă, dar păstrându-se la circa 30 de milioane de lire sterline.
Altfel, guvernele trecătoare trebuie să-şi asume şi la Londra toate celelalte sarcini ce decurg din complicata viaţă cotidiană a supuşilor, marcată tot de şomaj, recesiune, violenţe intercomunitare, scandaluri bursiere şi parlamentare, ca peste tot unde există forfotă umană şi interese ce nu ţin seamă nici de voinţa regilor. Dar să nu ne stricăm plăcerea! Suntem invitaţi cu toţii la nuntă, mai puţin prinţul Andrew şi fosta lui soţie Sarah, prea turbulenţi în anii din urmă. Se fac ultimele pregătiri, de transmisii TV şi de protocol, la catedrala
