Obiceiul este respectat cu sfinţenie de rudarii din Bechet şi urmat exact aşa cum l-au moştenit de la bătrânii lor.

Cu o seară înainte de Sf. Gheorghe au sarcrificat berbecul. Mizeria au îngropat-o, iar animalul l-au atârnat de-o creangă, asta după ce sub au aşezat braţe de verdeaţă în care să se scurgă sângele. Femeile au fiert maţele, le-au tocat mărunt, şi le-au amestecat cu verdeaţă şi au umplut cu ele berbecul. Bărbaţii l-au pus la foc şi s-au îngrijit să-l rumenească după bunul lor plac. Din când în când l-au stropit cu un mănunchi de salcie, înmuiat în apă sărată. Când a fost gata l-au aşezat pe masă, lângă vin şi mămăligă. Capul familei a strigat Ruga pentru sănătate în numele persoanei dragi pentru care s-a făcut Gurbanul tămăduitor.

„Voi sfintelor bunelor, milostivelor, cocoanelor, frumoaselor, aduceţi-vă aminte de Săndica, daţi-i snaga şi puterea, şi virtutea, şi vederea. Că ea vă prezniceşte din an în an c-un berbece gras, c-un cuptor de pâine şi o butie de vin. Ce-au urat ăi bătrâni să fie deplin. Amin!“.

La Gurban sunt acceptaţi doar cei curaţi la suflet şi la trup, care au ţinut postul. Vechii lingurari nomazi credeau că prin acest ritual se vindecă şi cele mai chinuitoare boli.

Tot ce nu se mănâncă ajunge de pe masa Gurbanului în groapa în care a fost sacrificat berbecul.