Nu prea ştiu ce se întâmplă în a doua zi de Paşti prin Muntenia şi Moldova, bănuiesc că lumea stă cuminte la casa ei, dar în Ardeal azi e ziua în care băieţii merg la udat, iar fetele îi aşteaptă. Sau cel puţin îi aşteptau pe vremea mea (nah, că am ajuns şi ziua în care pot zice “pe vremea mea” fără să stau prea mult pe gânduri!). Adevărul e că pentru mine faza cu udatul s-a oprit undeva pe la mijlocul anilor ‘90, când băieţii din generaţia mea au renunţat la a mai face asta.

Aseară, însă, adunaţi mai mulţi prieteni la o bere, pe una din puţinele terase deschise în Cluj în ziua de Paşti, am început să ne amintim cu drag de mersul la udat, la mare preţ înainte de ‘89. Şi înc-odată s-a dovedit că lucrurile care te enervau la culme în tinereţe erau, de departe, mult mai faine şi mai “adevărate” decât cele care te enervează azi.

Da, tre’ să recunosc că atunci aşteptatul udătorilor nu era tocmai o plăcere. Las’ deoparte faptul că nu puteai pleca de acasă în ziua aia. Nu se făcea, mai exact. Şi las’ deoparte şi că, pentru a avea ce le da udătorilor, trebuia să ai cămara plină de prăjituri, mâncare şi băutură, iar asta înseamna uneori să te apuci de cu dimineaţă să mai faci un chec sau o saltă de boeuf, ca să completezi stocul. Partea proastă, după cum ziceam, nu erau chiar astea, ci faptul că, după trei-patru ture de udători, mirosul de drogherie ieftină care îţi cuprindea părul, hainele şi casa nu putea fi scos decât după zile şi zile de spălat pe cap şi de aerisit.

Nu avea cum fi altfel câtă vreme băieţii nu prea aveau la dispoziţie cine ştie ce parfumuri. Cei mai mulţi veneau cu parfum în sticluţe de plastic în formă de maşinuţă, cu miros greu şi aspru, numa’ bun de folosit de frizeri după bărbierit. Vremuri grele, comuniste, în care nu găseai fineţuri. De altfel, parfumul cu care venea un tip la udat era o dovadă a statutului social. Dacă folosea Re