Rămâne cum am stabilit anul trecut pe vremea asta: nea Mihai este cel mai fericit dintre pământeni.
Trăieşte la fel de senin într-o lume liniştită, departe de tumultul oraşelor şi de balamucul televiziunilor. Martori ai serenităţii sale sunt dealurile împădurite ale Gorjului submontan, iar plimbările patriarhale prin codrii brusc înverziţi îi sunt însoţite de cântecul cucului, cel care îi aminteşte în fiecare zi să se spele dimineaţa cu apă rece pe faţă, „să nu-l spurce cucul".
Faţă de anul trecut, nea Mihai şi-a sporit turma, chiar dacă nu a fost, nu este şi nu va fi cioban. Pur şi simplu, are nevoie de tovarăşi cu care să străbată codrii în lung şi-n lat, coborând pe firul apei pentru a urca apoi pe la liziera pădurii, în căutarea ierbii grase pentru oi şi a mugurilor dulci pentru capre. Dar nu nea Mihai este eroul acestor rânduri, ci una dintre necuvântătoarele ce-l însoţesc în marşul zilnic de câţiva kilometri. Este un miel dolofan, capabil de o solidaritate care i-ar pune în inferioritate pe mulţi reprezentanţi ai speciei umane.
Se întâmpla în ajun de Paşte. Nea Mihai îşi cobora agale turma spre casă, pentru binevenita odihnă de la amiază. Iezii cei mai năzdrăvani au accelerat brusc, urmaţi de mieii veşnic pregătiţi pentru aventură. Turma a prins viteză, ieşită din amorţeală. Atunci a rămas în spate, singur, neajutorat, cel mai mic dintre „copiii" lui nea Mihai: un miel pricăjit, care se clătina pe picioare. Bietul animal se străduia să se ţină de turmă, dar îi era imposibil: îl trăda propria-i fragilitate. Iar ţipetele sale ascuţite - tot atâtea chemări în ajutor - îi arătau nu doar neputinţa, ci şi disperarea.
„Vai de el, amărâtul... S-a născut cu limba pe jumătate lipită, şi din cauza asta nu poate nici să sugă bine, nici să pască bine", a vorbit, ca pentru sine, nea Mihai. S-a întors după el, să-l ia în braţe, când din mijlocul t
