Nu mai era nimic, nimic, nimic. Nici măcar o aşchie, nici măcar o ultimă rămăşiţă a stejarului maiestuos de odinioară. S-a topit totul ca şi cum n-ar fi fost nimic, niciodată. Doar o pajişte verde, păscută din când în când de cioporul de vaci sau de oile lui nea Mihai, la umbra plăcută a pădurii. Copiii de azi nu au de unde să ştie că acolo a fost Stejarul lui Tudor. I se zicea aşa pentru că, povestesc bătrânii, sub coroana sa protectoare şi-au făcut tabără Tudor Vladimirescu şi pandurii săi în 1821, în drum spre Bucureşti. Erau vremuri revoluţionare, căci populaţia nu mai suporta lăcomia fără margini a domniilor fanariote.

Înainte de a înnopta sub stejarul de la Brădiceni, „Domnul Tudor" tocmai citise Proclamaţia de la Padeş, în care, pentru a-i atrage pe moşneni în număr cât mai mare de partea mişcării sale, spunea: „Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi pe cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? (...) Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme; iar care nu aveţi arme, cu furci de fier şi cu lănci; să vă faceţi degrabă şi veniţi unde veţi auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată ţara (...) Că ne merge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!". Tudor Vladimirescu îşi organizase o adevărată armată, pe principii militare, promovând comandanţi în care marele istoric Nicolae Iorga avea să-i vadă pe „cei dintâi conducători de oşti de la noi".

Nici chiar bătrânii satului nu pot spune câţi panduri avea Vladimirescul când a poposit la Brădiceni. Tot ce ştiu ei, ducând mai departe poveşti auzite de la bunii şi străbunii lor, este că şi-au făcut tabără în jurul falnicului stejar de la marginea pădurii.

Mi-l amintesc ca azi. Ne dădeam mâi