Gramatica cinematografică se naşte, în cazul filmului lui Schlöndorff, din solul fecund al textului literar: în spatele ecranizării se intuieşte silueta discretă şi melancolică a naraţiunii. Romanul lui Marguerite Yourcenar, Lovitura de graţie, oferă pretextul pe care s-a grefat sobrietatea tragică a dicţiunii lui Schlöndorff. Ca în atâtea ocazii, revenirea înspre text este ocazia de a recupera un nivel al indicibilului şi ambiguităţii, nivel pe care nicio imagine, oricât de hipnotică, nu îl poate pune în pagină. Imagine / text, film / roman: relectura este, acum, o ocazie de a examina potenţialul magnetic al fiecărei arte. Este acesta un exerciţiu pe care doar puţine obiecte vizuale sau textuale îl pot ocaziona: ceea ce rămâne este trunchiul comun al tragediei şi al insolitului, trunchi de la care se revendică filmul şi cartea. Şi un gust comun al capodoperei.

Lovitura de graţie a lui Marguerite Yourcenar este publicată, simbolic, cu puţin timp înaintea izbucnirii Noului Mare Război. Poate şi din această raţiune, pulsiunea thanatofilă ce domină textul scriitoarei are şi o dimensiune profetică. Prezenţa care domină autoritar spaţiul textual este acea Moarte pe care nimeni nu o poate ignora: atingerea ei preface în scrum prietenii şi iubiri, prăbuşeşte vise şi lasă în urmă cicatrici care nu se vor închide niciodată. Este o Moarte ce ia chipul iubirii crude, încărcate de patimă, şi al Revoluţiei Bolşevice.

Teritoriul pe care Moartea îl bântuie este unul prin excelenţă al Marginii: periferia baltică a Imperiului Rus este cea în care se întâlnesc fragmentele unui univers pradă focului. Aristocraţi germano-baltici, nobili şi ofiţeri ruşi, ţărani baltici, revoluţionari şi briganzi, cu toţii se reunesc în acest teatru al iluziilor şi încercărilor. Războiul civil din Curlandia este unul care se duce, fără glorie şi emfază, în umbra unei confruntări ale cărei p