„Adevărul“ scrie, după 21 de ani, cronica unui eroism de paradă. Printre „eroii“ din Ploieşti se regăseşte un preot care nici nu ştie că n-a nins în zilele tulburi ale Revoluţiei.

Ploieşti este oraşul bombardamentelor din 1944 şi al Republicii autonome (de o noapte) de la 1870, oraşul din poeziile lui Geo Bogza sau Nichita Stănescu, dar, oricât s-ar lovi unii cu pumnul în piept, el, Ploieştiul, nu există pe harta Revoluţiei. Există însă pe harta profitorilor Revoluţiei. Din fericire, la Ploieşti nu s-a murit de gloanţe. A murit un cetăţean de frica teroriştilor, a făcut stop-cardiac, a oftat omeneşte şi-a murit.

Dar Armata, Securitatea, Miliţia şi populaţia civilă au făcut corp comun după ce cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul din Bucureşti. Ploieştenii n-au plecat urechea la zvonuri şi nu s‑au împuşcat orbeşte în timpul contrarevoluţiei FSN-iste din 22-25 decembrie 1989. E meritul lor. Însă faptul că reşedinţa judeţului Prahova nu a trăit Revoluţia la intensitate maximă nu înseamnă că aici nu există revoluţionari. Sunt peste 230. E discutabil dacă ei au contribuit la victoria Revoluţiei din 1989. Astăzi vă arătăm ce a fost la Ploieşti în acel decembrie, prin mărturii, imagini, cărţi şi documente.

Veselia

După ce dictatorul a fugit din Bucureşti cu elicopterul, iar Televiziunea Română Liberă a început să emită, revoluţionarii care pătrunseseră în "Casa Albă", din Ploieşti, au început să arunce pe ferestre tablourile lui Nicolae Ceauşescu. Au urmat cărţi şi acte. Grupuri de manifestanţi s-au deplasat spre cele două aresturi ale Miliţiei (municipală şi judeţeană), de unde unii şi-au ridicat permisele de conducere sau taloanele maşinilor, reţinute de miliţienii de la Rutieră. Au fost puşi în libertate şi 105 deţinuţi de drept comun, de la ciorditori la malahişti, violatori de minori. Toţi s-au integrat în marea masă de manife