Paradoxal pentru necunoscători, Italia mussoliniană a reuşit o utopie arhitectonică viabilă, fertilă şi influentă până azi. Vernisajul de la Institutul Italian de Cultură a fost însoţit de lansarea cărţii „Arhitectura Italiei fasciste“, a profesorului Sorin Vasilescu, realizatorul expoziţiei.

Aceasta cuprinde fotografii şi planuri a numeroase clădiri proiectate şi construite în anii dictaturii fasciste interbelice (unele edificii au fost continuate şi definitivate chiar şi după încheierea războiului, în anii '50). O primă observaţie, evidentă după vizitarea expoziţiei, este că, spre deosebire de celelalte exemple majore de arhitectură totalitară - cea hitleristă şi cea stalinistă -, aici chiar avem de-a face cu arhitectură (ultra)modernistă, spaţiul public italian nesuferind intervenţiile brutale care au schimonosit irevocabil mai ales ţările ex-comuniste.

Palazzo della Civilta Italiana, EUR

„Arhitectura este cea mai importantă armă", spunea Mussolini, fostul socialist care a conceput corporatismul fascist (aşadar, o formă de socialism cu elemente naţionaliste), autointitulat conducător al naţiei şi Il Duce, şi prin urmare regimul fascist a pus un deosebit accent pe utopia arhitecturii, pe urbanism şi pe monumentele de for public. Reputaţii specialişti ai vremii erau convocaţi, prin concursuri de proiecte deschise de stat, pentru a pune, prin lucrările lor, în valoare victoria revoluţiei fasciste şi a regimului totalitar. În principiu, se cunoaşte că arhitectura mussoliniană a fost un fenomen fertil din punct de vedere ideatic şi artistic, cu o influenţă majoră în deceniile care au urmat, dar în expoziţie putem vedea acum documentarea acestui fapt, prin strângerea celor mai semnificative lucrări ale perioadei, clădiri publice dar şi elemente de interior sau detalii de faţadă, monumente statuare, pieţe ample etc.

Grandoare imperială @N