17 ianuarie 1961. Biroul Oval. Discursul de rămas bun al lui Dwight D. Eisenhower. În ultimele sale clipe prezidenţiale, într-un moment în care America se afla la apogeul puterii ei, eroul Normandiei a ţinut să transmită americanilor de peste ani testamentul său politic: Crize vor mai fi. Iar pentru a le răspunde, va exista mereu tentaţia de a simţi că o acţiune costisitoare şi spectaculoasă ar putea fi soluţia miraculoasă la toate dificultăţile momentului. Însă fiecare propunere trebuie gândită în lumina unor consideraţii mult mai largi: nevoia de a menţine în echilibru programele naţionale o balanţă între economia privată şi cea publică, între costuri şi avantajele estimate un echilibru între necesar şi dezirabil; un echilibru între acţiunile de moment şi prosperitatea naţională viitoare.
Obsesia lui Eisenhower care l-a urmărit până în ultima clipă a fost căutarea echilibrului. S-a temut întotdeuna de dezechilibru, de deficite, de excesiv, de radical, de prea mult. El, altfel un militar, este cel care a avertizat asupra pericolelor statului garnizoană şi asupra influenţei nefaste a complexului militaro-industrial. Într-un timp în care teama de sovietici contaminase ADN-ul societăţii americane, Eisenhower era mai degrabă preocupat de întinderea, de supradimesionarea, de obezitatea răspunsului american la ameninţarea sovietică şi care, în cele din urmă, trebuia să se supună el însuşi rigorilor echilibrului şi limitelor: Sistemul nostru trebuie să rămână solvabil, în timp ce noi încercăm să găsim o soluţie la toată această problemă a securităţii. Altfel, am pierdut acasă o bătalie pe care încercăm să o câştigăm în deplasare. O etică a responsabilităţii de stat atât de ignorată astăzi.
Pentru Ike, pericolul era intern şi ţinea de sănătatea fiscală a naţiunii americane. De fapt, coşmarul său strategic era intrarea în insolvenţă a superpute