Am asistat, prin 2007-2008, la zeci de scene similare: români plecați în străinătate erau vizibil descumpăniți de prosperitatea debordantă afișată de conaționalii lor rămași acasă.
Oameni care crezuseră că l-au prins pe Dumnezeu de picior obținând un salariu de 1.000-1.500 de euro la Torino ori Castellon își auzeau acum rudele vorbind nonșalant de lefuri cu patru cifre în euro la București, Cluj ori Timișoara.
Emigranți care dădeau o mică avere pe chiria unui apartament de două camere și 30 de metri pătrați la Paris ori München primeau pe e-mail poze cu vile cu zece camere, patru băi și living de 80 de metri pătrați ridicate de prietenii de „acasă“. Mașini cu numere de Spania ori Italia, care altădată stârneau invidia vecinilor, se piteau acum tăcute prin parcări, la umbra arogantă a SUV-urilor de zeci de mii de euro bucata. Iar cei care fugiseră din România de sărăcie priveau cu uimire cozile din supermarketuri și cărucioarele de cumpărături pline cu vârf, în ciuda prețurilor de multe ori mai mari decât în Occident. Ba, liniștea le era tulburată și în țările de adopție.
Am întâlnit, pe litoralul Mediteranei, în stațiunile din Alpi ori în orașele medievale din Vest, compatrioți lucrând ca vânzători, chelneri ori recepționeri, care se declarau total uluiți de explozia de turiști români și, mai ales, de sumele pe care aceștia le etalau.
Ceva era, desigur, în neregulă. Și statisticile o arătau încă de pe atunci foarte clar, pentru cine avea ochi să vadă: salariile crescuseră într-un ritm mult mai rapid decât productivitatea, pensiile nu mai aveau nicio legătură cu nivelul încasărilor din contribuții, prețurile, mai ales în imobiliare, pierduseră orice contact cu realitatea, iar economia subterană prospera. După care a venit trezirea. Bruscă, dură, pentru mulți nedreaptă. Unii continuă să creadă că, dacă nu era criza mondială sau guvernu
