Bărbaţii noştri se adunau în cârciumi unde mirosea a lemn ud ars şi a vin nou, veşnic nou. Aveau bărbile şi vocile aspre şi vorbeau mereu despre cum vor răsturna lumea, despre cum vor arde stăpânirile şi vor întoarce cetăţile după chipul lor, mereu în trepte, mereu în deasupra şi dedesubt, întotdeauna pe verticală. Noi, femeile, ne adunam la râu unde frecam rufele de pietre şi cântam despre bărbaţii noştri cu barba aspră, şmirghel pe laptele sânilor grei, şi despre fiii noştri care vor creşte şi vor fi asemenea lor. Între noi şi ei se umplea în fiecare zi o mare, dar seara ne aduna mereu sub aceeaşi pânză, despărţind apele.

Iată-l. E fiul meu. A venit într-o dimineaţă de iarnă, când pe tatăl lui îl iubeam tare mult şi nu cunoscusem înstrăinarea, iar carnea mea îi era mai dragă decât cortul de pe câmpul de luptă, când rătăcirea mână în mână, cu ochii lui de tăciune sfredelindu-mi pielea, îi era mai dulce decât galopul calului. Fusese un timp de pace, timp pentru copt pâinea şi timp pentru dospit fii. Crescuse în mine ca un aluat, din apă, drojdie şi căldură, frângându-mi oasele în zori de ianuarie. Apoi, liniştea alăptatului şi micile, mereu nebăgatele în seamă revolte ale sângelui când îi auzeam paşii prin curte.

Seara, îi cântam. Despre lumile posibile şi imposibile, despre cele văzute şi cele nevăzute şi era ca şi cum aş fi vorbit cu mine însămi, fără povara păcatului, fără muşcătura singurătăţii şi fără mustrarea iubirii de sine. Noaptea, după ce-mi adormea în braţe, măsuram timpul cu alte cuvinte, rugându-mă de zei să nu ne rupă, să-l mai lase o vreme pe malul râului, cu mine, acolo unde mierea îndulcea mereu dâra de sare a lacrimilor şi unde durerile nu erau şterse de gândul răzbunărilor ce aveau să vină. Noi, femeile de la râu, săpam în noi cu palmele goale, zi de zi construiam zăgazuri, puneam stavilă gândului eretic, zideam săbiile ca să nu mai