Viaţa oricărui om este un roman.
Viaţa Mariei Petre ar fi câteva romane: "Război şi pace", amestecat cu "Don Quijote" şi "Cei trei muschetari".
Destinul ei se supune doar regulilor ficţiunii.
E revenită de curând din Siberia. Stă mereu lângă foc, nopţile doarme îmbrăcată, cu câteva pături groase trase peste ea, şi nu se poate încălzi. A intrat frigul în ea ca o boală. Când a ajuns acolo, au coborât-o din tren desculţă pe zăpadă, cu capul gol, cu o hăinuţă subţire pe ea. În câteva ierni cu -50°, n-o putuse lua frigul. Apoi s-a lăsat învinsă. Acum nu ştie cum să-l scoată din ea. A rămas în urma viscolelor care-i bântuiseră sufletul un pic bâlbâită. Confundă noţiunile.
- Abia când mă sui pe o plită încinsă, îmi mai trece din frică, spune dânsa.
Pentru ea, frica şi frigul sunt unul şi acelaşi lucru, chiar dacă n-a tremurat niciodată de frică, ci numai de frig.
Doamna Maria, baba Maria, cum îi zice tot satul, e uscată ca un vreasc, dar, când prinde a vorbi, seamănă cu un vreasc care se acoperă de frunze şi pe care parcă le auzi cum le mişcă vântul...
Ţine pe pervaz o icoană, pe care a purtat-o cu ea prin toată Siberia.
"L-am luat şi pe Dumnezeu cu mine, îmi zice ea. Dacă m-aş fi dus de una singură, n-aş mai fi găsit drumul înapoi."
Iat-o, Basarabia Profundă, cea care se vede mereu din Cerul lui Dumnezeu, ca să nu ne trimită cutremure, alunecări de pământ şi alte dezastre prea des.
Stejarul de la Cobâlnea
Nu departe de Nistru, în satul Cobâlnea, se află o biserică "zidită de Ştefan cel Mare" (aşa se spune acolo, ca şi cum marele voievod ar fi fost un alt meşter Manole, constructor de biserici).
Ea e dosită de umbra unui stejar uriaş, numit şi el în pliantele turistice "Stejarul lui Ştefan cel Mare".
În anii de după război, când i s-a spus că bisericuţa va fi închisă, preotul a adunat credincioşii ş
