„Acum 15-16 ani, ca în fiecare an, de Paşte, am plecat în Vinerea Mare de la Ploieşti la Făgăraş.

Am evitat aglomeraţia şi am luat-o pe DN1B, prin Vălenii de Munte, Cheia, Săcele, Braşov. După intrarea în judeţul Braşov, am făcut o oprire la poalele unui munte, plin de zăpadă, unde, împreună cu fiica mea, care avea 7 ani, am ridicat un om de zăpadă. La întoarcere, după două zile, din Braşov am luat-o tot pe Săcele şi am oprit la poalele aceluiaşi munte, unde făcusem acel om de zăpadă, la vreo 20 de kilometri după Săcele. Pe omul de zăpadă l-am găsit, un pic topit, dar pădurea dispăruse cu totul, atât de pe un versant, cât şi de pe celălalt. Rămăseseră doar buturugile, încât nu puteam să nu ne întrebăm: hoţii şi tăieri chiar de Paşte...?"

Mica poveste a fost postată ieri de un cititor, sub semnătura Manist, pe www.adevarul.ro, la articolul „Stejarul lui Tudor". Ea vine să întregească părerea onestă a unui alt cititor, Turistul: „Superbă poveste, dar tot pe atât de tristă! Acel Stejar ar fi trebuit să devină un punct de atracţie turistică, înconjurat de o mică rezervaţie dedicată lui Tudor Vladimirescu..." Din păcate, Stejarul lui Tudor a ajuns cherestea la Combinatul de Prelucrare a Lemnului Târgu-Jiu.

Omul de zăpadă din zona Săcele este o parabolă tăioasă a indecenţei omului în raport cu natura. Sub asaltul drujbelor, pădurea trăieşte mai puţin chiar şi decât un om de zăpadă. A fost tras la răspundere, pe linie de partid, vreunul dintre cei care, în întunecaţii ani '80, a doborât un monument al naturii precum Stejarul lui Tudor? A făcut cineva puşcărie pentru că, în tulburii ani '90, a „bărbierit" un munte în două zile? Nimeni, nicăieri, niciodată. Autorii acelor „isprăvi" au devenit mai bogaţi, mai curaţi. În lumea românească, barbaria este premiată, ţinând loc de virtute.

Şi, dacă tot suntem la ora poveştilor despre copaci buni doborâţi