Mi-o amintesc la şcoală, într-o bancă, era o fetiţă înaltă, frumuşică... de o inteligenţă năucitoare. Am revăzut-o după nişte ani, întîmplător, pe stradă – să fi avut vreo 20 de ani – cu un copil deja mărişor agăţat de fustă. Era încă frumoasă, dar deja trecută. Mi-a aruncat o privire rece, iscoditoare – nu m-a recunoscut.
Ştiam că venită „la oraş”, la gimnaziu, a continuat vreo doi ani şcoala, a luat note proaste, din ce în ce mai proaste, pentru că n-ar fi fost de conceput ca o „coate-goale” să fie notată altcumva. Apoi, ai ei au dat-o „după unu’” Asta-i povestea ei.
...şi a multor altora ce şi-au permis „impertinenţa” de a fi dintre cei buni, sfidînd rînduiala lumii ăsteia, în care nu se ştie cînd, nu se ştie cine a hotărît că e bine ca omul să nu uite de unde a plecat. Aşa că mai bine să stea pe loc. Să nu se rătăcească... să nu-şi piardă minţile... oamenii slobozi la minte săvîrşesc deseori păcatul încrederii în sine şi voinţei devenirii.
Cuminţenia asta indusă, impusă la nevoie, îşi are avantajele ei, şi poate primul dintre acestea este că nimeni nu răspunde. Asta e soarta.
Din cauza ei ne merge prost şi, slavă Domnului, tocmai de aia nu e treaba noastră.
Important e să nu mergi contra curentului. Să nu vrei prea mult, să nu pretinzi şi să nu aştepţi. Să nu te complici. Să nu dai explicaţii. Să te orientezi.
Şi dacă tot ai, de ce să risipeşti cu alţii? Şi dacă n-ai, de ce ţi-ar păsa? De ce să nu îţi laşi maşina în mijlocul străzii, de ce să nu te bucuri că fiu-tu e tare în pumni?
Important e să mergi mîine la slujbă, să întreţii relaţii amicale cu vecinii şi şefii tăi direcţi, pentru că niciodată nu se ştie cînd ai nevoie de zahăr la cafea şi o pilă bună.
„Nu e onorabil? Se poate, dar onorabilitatea nu ţine de foame. Să fie la alţii, ăia cu parale, noi am crescut pe întuneric şi ne-au bătut părinţii cînd eram mici.
