Nu e nevoie să te depărtezi de Bucureşti mai mult de cîteva zeci de kilometri pentru a ajunge într-un loc unde oamenii trăiesc în bordeie de pămînt, fără apă curentă, fără canalizare şi fără... curent electric.

Undeva între Urziceni şi Lehliu există nişte sate suspendate parcă în spaţiu şi timp, legate între ele prin drumuri de pămînt, albe, încadrate de pitoreşti şiruri de plopi. Drumul secundar care se face la dreapta din şoseaua Bucureşti-Urziceni are o primă porţiune asfaltată. Treci de Borăneşti, Bărcăneşti şi Condeeşti şi intri în satul Frumuşica din comuna Axintele. În dreapta se înalţă brusc un şir de deluşoare, probabil pe linia unei falii tectonice. Din strada principală spre dealuri se deschid uliţe paralele care poartă nume de flori: crăiţei, lămîiţei, tufănicii, crizantemei sau mărgăritarului. O aleg pe cea din urmă şi o străbat pînă la capăt, adică la numărul 9, unde descopăr un bordei de poveste, într-o curte împrejmuită de un gard de nuiele.

Nici măcar găini

Îmi deschide o femeie în vîrstă care, fără multe întrebări, porneşte a-mi povesti traiul ei de zi cu zi şi problemele familiei. Din pricina unei „astme“ nu poate munci prea mult. S-a mutat la Frumuşica în urmă cu 17 ani, după ce i-a ars casa pe care o avea la Moviliţa. Şi-a făcut noua casă (cu o singură odaie) „din bulgărel“, cum zice ea, „numai eu cu moşul“.

Moşul, nea Sandu, are o jumătate de faţă arsă de „tomosanul zvîrlit de oi cu copitele, cînd le făcea baie într-o baltă“. Şade în fundul curţii şi îşi curăţă într-un lighean spart, de plastic, nişte coceni de porumb pentru mămăligă. Dă deoparte boabele roase de şoareci. Complet surd, răspunde cu „da“ la orice întrebare.

Unul din fiii lor a plecat „după hrana vieţii, tocmai la două sute de kilometri, la un patron, că nu mai avea din ce trăi“. Mai în spate, în alt bordei din aceeaşi curte, locuieşte una din fiice