Există adepţi ai secularizării tari care declară că, prin tipul ei spiritual şi prin destinul ei istoric, ortodoxia ar fi o frînă în calea europenizării (post)moderne a societăţii româneşti. Înalta moştenire spirituală a creştinismului răsăritean, masiva lui prezenţă în civilizaţia locului ar fi, după ei, de marginalizat, dacă nu de uitat. Icoanele în spaţiul public li se par un semn de fundamentalism, un atac la adresa libertăţii de convingere. Dar ce vom face atunci cu bisericile? se întreba Francisca Băltăceanu la dezbaterea Dilemei vechi despre „întîlnirea religiilor“. Le vom muta, le vom încercui cu blocuri pentru ca spaţiul public să apară impecabil secularizat, iar oraşele să-şi piardă orice urmă de trecut? Devotate ideologiei lor, asemenea voci trec uşor peste principiul pluralismului, fiindcă atunci cînd e vorba să apere libertatea de manifestare publică a convingerii, şi-o apără numai pe a lor. Cînd judecă raportul între ortodoxie şi modernitate, ele îşi arată insensibilitatea nu numai faţă de substanţa religiosului, ci în primul rînd faţă de poziţia multor concetăţeni ai lor.

Dar există şi oameni care, angajaţi religios, membri ai Bisericii, familiari cu tradiţia ei spirituală şi intelectuală, susţin dinăuntrul credinţei lor libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă, pluralismul, democraţia. Ei găsesc că aceste principii pot fi din plin înţelese şi pledate în orizontul creştinismului răsăritean, că îşi pot găsi acolo îndreptăţire superioară. Li se pare desigur întemeiat ca Biserica să-şi rostească criticile faţă de ceea ce, în societatea românească, îi apare drept dezordine, uitare a reperelor spirituale. Dar aşteaptă ca ea să o facă de pe poziţia unei modernităţi înţelese şi asumate.

André Scrima remarca în numeroase rînduri că ortodoxia este de o ireductibilă modernitate verticală căci se păstrează contemporană cu sensul Originii