Reveria este, cum se ştie, una dintre cele mai sigure soluţii catartice în faţa stărilor de încordare, deznădejde, tristeţe. Să ne amintim, aşadar. Atunci, în copilărie, întîmplarea pe care o evoc imediat mi s-a părut absolut de neînţeles pentru că, pentru întîia dată, învăţătoarea mea, doamna Ana Jingoiu, a acceptat să trăiască, în faţa tuturor, cîteva momente de ezitare şi nesiguranţă, dînsa – cea care avea totdeauna o teribilă stăpînire de sine prin care ne stăpînea, în fond, şi pe noi. Inutil să menţionez faptul că de la această doamnă de demult ştiu aproape tot, de la succesiunea secolelor la hăţişurile lui însuşi şi însele, de la harta cerului la cîţi i se aud/se scriu în noştri sau copiii de pe strada Mîntuleasa, unde locuiesc hipopotamii, nemaivorbind de înţelesurile ascunse sub perdeaua basmului. Tocmai începusem anul şcolar şi, comentînd noutăţile de ultimă oră, Mirela, o colegă cam băgăcioasă şi care voia cu orice preţ premiu, s-a lansat pe derdeluşul unei teme sigure şi plăcute: vacanţa de vară. Am fost la ţară..., a început ea, şi se vedea că aşteaptă să aibă minute lungi de povestit. Dar a fost brusc întreruptă de o contracandidată la premiu: Care ţară.... asta? Şi contracandidata a arătat cu un gest larg harta Romîniei afişată pe perete. Am simţit greutatea liniştii ce s-a lăsat peste noi. Nimeni nu a scos nici o vorbă, nici chiar doamna învăţătoare. Băgăcioasa Mirela şi-a revenit prima: Nu, nu asta, cealaltă... adică ţara bunicilor, ţara frumoasă a bunicilor. A fost clipa în care, dincolo de semantică, de sinonimii şi omonimii (termeni de care, bineînţeles, nu aveam habar atunci), am înţeles că viaţa mea aparţine, din această clipă, deopotrivă ţării de pe perete şi ţării frumoase a bunicilor şi nu încetez să mă întreb, chiar şi acum, de ce din toate adjectivele lumii băgăcioasa l-a ales tocmai pe acesta: frumoasa. Atunci, marcată de intransigenţa