• Te gândeşti la momentul despărţirii de vioară?
Sigur că va veni şi momentul despărţirii. Sper însă ca după aceea să mă pot bucura în continuare de sunetul viorii, ascultând-o în mâna unui tânăr violonist. E un moment extrem de important, acela în care predai ştafeta altuia, care să ducă mai departe munca ta. E greu să-mi imaginez ce voi simţi atunci când voi înmâna vioara Stradivarius următorului violonist – cred că va fi şi tristeţe datorată despărţirii, dar şi bucuria că lucrurile merg mai departe, că şcoala violonistică de la noi are noi şi noi talente.
• Vioara Stradivarius pe care cânţi este o „bătrânică” respectabilă, realizată la 1702. Ce crezi că ai avut de învăţat de la ea în aceşti ani?
O corecţie foarte importantă: vioara Stradivarius nu este deloc o „bătranică”, în ciuda celor 309 ani de când a prins viaţă. Nu e vorba doar despre cochetărie, e vorba despre nivelul de performanţe sonore al unui astfel de instrument. Sunetul ei devine pe zi ce trece tot mai bun, tot mai puternic, reducând la scară umană vârsta ei, poate pe la 27-30 de ani acum. Instrumentele italieneşti au în ele o vitalitate ieşită din comun, au mai multe vieţi decât pisicile. Pot trece prin accidente majore, transplanturi masive şi tot păstrează acea calitate de neînlocuit, imposibil de copiat. Până în ziua de astăzi, viorile lui Stradivarius au rămas neegalate. Asta spune multe despre nivelul nostru de înţelegere, astăzi, al viorilor.
• Privind în urmă, poţi să-mi povesteşti câteva momente deosebite petrecute în compania viorii Stradivarius?
Un moment cu adevărat emoţionant am trăit la Brad, când un domn din public mi-a spus că a aşteptat un astfel de concert peste 30 de ani.
M-am simţit aşa cum s-ar fi putut simţi americanii dacă ar fi ajuns la noi ceva mai devreme... Sau oamenii care mă ascultau la metrou acum doi ani, c