Cinci minute mi-au trebuit la o televiziune de ştiri în a doua zi de Paşte pentru a afla că numărul celor internaţi la urgenţe e îngrozitor de mare (deşi nu e limpede cât ar trebui să fie un număr normal de internări într-o perioadă în care oamenii stau acasă şi se îndoapă). Apoi am aflat că nişte inşi au mers în pădure cu un lăutar după ei. Acolo s-au distrat ce s-au distrat şi au vrut să plece. Cu tot cu lăutar. Dar alţi inşi au sărit să-i bată că de ce le pleacă lăutarul, că ei rămân fără muzică. Şi aşa dragostea unanimă pentru unicul lăutar scos la iarbă verde s-a lăsat cu sânge şi alte internări la urgenţă. Schimb canalul şi dincolo aflu că era „zi neagră pe şosele". Un invitat (serios, şi de Paşte!?) spunea ceva despre cum se dau şi se iau carnetele de şofer, la care moderatoarea a tras concluzia bună de tras în orice împrejurare: „Aşa e la noi, în România".

Serios, cum e de fapt la noi în România? Adevărul meu era altfel. Era o zi superbă de primăvară, oraşul era liniştit, oamenii se plimbau pe străzi, iar traficul era lejer. De pe şoseaua pe care venisem am văzut familii la iarbă verde, nici una nu părea că are lăutar după ea. Parcă niciodată diferenţa între România de la televizor şi România mea nu e mai mare, mai sinistră, mai îngrozitoare decât de sărbători. Poate că sunt visător, dar dacă tot nu se întâmplă nimic notabil în ţară, de ce nu ne anunţă ceva de genul: dragi români, oricât ne-am chinui nu avem ştiri interne vreo două zile, aşa că decât să vânăm ambulanţe şi să inventăm subiecte morbide de talk-show, mai bine vă dăm un documentar bun. Sau poate ştiri mai multe din lumea largă, că om fi noi paşnici de Paşte, dar uite că în Siria dictatorul ăla mic care părea reformist tocmai a pus tancurile pe populaţie. Sau, acum chiar că sunt visător, în loc să tragem concluzii tâmpite cum că „aşa e în România" din orice banalitate, mai bine arătăm mă