Vă propun să ne uităm mai întâi pe un clasament. Este vorba despre Indexul Satis-facţiei Vieţii (2006), unde România ocupă un abisal loc 136. Suntem mult mai nesatisfăcuţi cu viaţa noastră, în medie, decât locuitorii din Danemarca (1), Canada (10) sau Statele Unite (23). Surpriza vine atunci când ne uităm ce ţări sunt clasate mai rău decât noi: Estonia (139), Letonia (154) şi vesela (credeam eu) Bulgarie (164).
Bizar este că satisfacţia nu pare să fie dependentă de venit. Pe locuri foarte bune avem ţări sărace precum Venezuela (25) sau izolate precum Bhutan (8). Şi invers, state înstărite au poziţii joase în acest clasament: Japonia (90), Coreea de Sud (102).
Ce se petrece?
Pe undeva, nimic special. Pe ultimele locuri în clasament sunt state dificile, pentru a mă exprima politicos: Belarus (170) sau Zimbabwe (177). Pe primele locuri, tendinţa este să avem state bine-rânduite, precum Elveţia (2) sau Luxemburg (12).
Rămâne însă o problemă: satis-facţia generală nu pare să fie corelată cu nivelul general al avuţiei. Acest lucru este important şi pentru noi, în aceas-tă ţară. Să rămânem însă câteva momente în sfera analizei economice.
Fenomenul semnalat are un nume: Paradoxul Easterlin. Numele vine de la acela al profesorului de economie Richard Easterlin, care a observat, într-un articol publicat în 1974, că nivelul fericirii într-o societate nu este corelat cu creşterea absolută a bogăţiei.
La nivelul percepţiilor comune, lucrurile stau altfel. Mulţi dintre noi au impresia că îmbogăţirea unei societăţi duce direct la un nivel mai ridicat al satisfacţiei membrilor acestei societăţi. Credem, pe undeva, că banii aduc fericirea. Şi nu doar noi. Guvernele, de orice culoare ar fi, par să aibă o adevărată fixaţie faţă de datele generale ale economiei.
Lucrurile se petrec, cumva, precum în "Mutra mea cea tristă", o nuvelă a lui Heinric
