Înainte de decembrie "89, îndatorarea externă a României a constituit o problemă de stat. Neînţeleasă pe dimensiunile dezvoltării economice şi sociale (vorbim de stringenţa solvabilizării cererii concrete de importuri tehnologice, de know-how şi de mărfuri de larg consum!), devenită marota fos-tului preşedinte al Ţării, acea datorie externă, mai corect, resorbţia ei - asumată bicisnic de Comitetul Politic Executiv şi de Guvern - a oprit România din drum. Curbele de sacrificiu hotărâte şi impuse pe calea deonticului zănatec au generat mişcări de protest şi de respingere din partea populaţiei care, într-un final - ce s-a dorit fericit! - au întors, susţinute şi grăbite de momentul istoric favorabil schimbării, România din drum.

După decembrie "89, lângă decizia descreierată de întrerupere a proceselor investiţionale menite să asigure concurenţialitatea României cu restul Lumii (timp de 10 ani, Româ-nia a ieşit din timpul economic real!) s-au adăugat şi vicisitudinile tranziţiei, în principal,

- lipsa de expertiză a decidenţilor cu privire la finanţarea economiei şi la fiscalizarea rezultatelor ei în condiţii de piaţă liberă,

- schimbarea de paradigmă în asigurarea fondului de rulment (capitalul de lucru necesar derulării activităţilor productive a agenţilor economici din economia reală),

- deciziile flagrant eronate luate în restaurarea proprietăţii private şi în privatizarea "proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie", în administrarea inflaţiei şi a ocupării salariale şi

- presiunea venală exercitată asupra resurselor apropriabile şi fungibile de grupurile economice de influenţă emanate de noile relaţii economice şi politice în curs de întronare.

Acestea au condus la destructurarea economiei naţionale, la adâncirea handicapului istoric de productivitate şi eficienţă economică cu care se confrunta România şi la ampu