Căutînd un ton mai puţin scrobit pentru acest text, mă întrebam dacă s-ar putea scrie despre o bizarerie propagandistică a Epocii de Aur glosînd pe muchia unor sintagme precum „românii au talent“ sau „românul e născut poet“. Apoi mă întrebam dacă cititorul n-o fi deja sătul de exploatarea tabloidă a „talentelor kitsch“, de inocenta formulă a lui Alecsandri ori de rememorarea, cu felurite prilejuri şi inflexiuni, a trecutului recent. Totuşi, protocronismul, adică amintita ciudăţenie ideologică, şi-a găsit partizani tocmai pentru că mustea, la rîndu-i, de stereotipuri agreabile. Chiar dacă azi ne pare doar o găselniţă nefericită a unei ideologii în criză de legitimitate şi inspiraţie, a iscat oareşce vîlvă în România deceniilor 8-9, susţinînd că e în stare să revalorizeze înzestrările unui popor dintotdeauna genialoid. Iar dacă o emisiune TV în format de import ori un enunţ devenit clişeu rămîn, cred, semne benigne ale autopercepţiei naţionale, încă e dificil de evaluat adîncimea amprentei protocroniste în mentalul colectiv.

Apărut cu alte mize şi în alt context, protocronismul a făcut o carieră nesperată în uriaşa potemkiniadă ceauşistă. A debutat modest, în 1974, ca o simplă şi elegantă idee ce ar fi îmbogăţit cel mult patrimoniul teoriei şi al istoriei literare. Autorul ei, apreciatul comparatist Edgar Papu, îşi dorea să demonstreze că românii au numeroase contribuţii de pionierat în literatura universală. Cu Mihai Eminescu precursor al existenţialismului, cu Ion Creangă anticipator al comicului absurd, cu Negruzzi predecesor al lui Flaubert în realism etc., Papu visa ca beletristica autohtonă să-şi ia inima în dinţi, să-şi depăşească „blestematul complex de inferioritate“ ce-i crease „conştiinţa retardatară“ şi să dea lumii de veste că aici au înmugurit ideile coapte, apoi pe alte meleaguri. Cu un cuvînt inventat chiar de el (din proto + chronos, adică pr