În această avalanşă naţională de divorţuri răsunătoare, din cauză că sînt cam goale, avem şi o super-nuntă. E drept, nu este la Pipera, Izvorani, Ştefan cel Mare sau Ghencea, ci doar la Londra dar măcar este una regală. Într-o societate normală, astfel de evenimente contează.
Nu ştiu alţii cum sînt dar eu când aud de Marea Britanie, UK, Anglia, Londra, Albionul, perfid sau nu, de Regină sau de Podul Londrei îmi vin în minte numai fapte de artă şi comerţ cu obiecte de artă sau de colecţie. Acest simţ al valorii face parte din istoria şi genetica insularilor. Ei caută, evaluează, restaurează, salvează, vînd şi cumpără şi colecţionează obiecte vechi, obiecte frumoase, obiecte de artă. Şi nu oricum, deşi de multe ori impresia de magazie dezordonată pare să te domine. Englezii adună cu metodă, îngrijesc cu ştiinţă, curăţă cu grijă şi expun cu mîndrie tot ce are valoare istorică, estetică, financiară sau sentimentală. La ei, memorabilia este bine simţită şi dezvoltată iar familia regală are un loc de frunte dacă nu chiar pe primul în subiectele colecţionarilor de suvenire sau chiar suveniruri.
De peste Canal ne vine, însă, o altă invenţie minunată, esenţială pentru discuţia noastră, pentru interesul cititorilor şi mai ales pentru existenţa acestei rubrici - casa de licitaţie. În principiu, cele mai vechi case de licitaţie din lume, încă în funcţiune, sînt trei suedeze - Stockholms Auktionsverk, Goteborgs Auktionsverk şi Uppsala Auktionskammare - apărute în 1674, 1681 şi 1731, dar dintre cele mai importante, dacă nu cele mai importante, sînt două londoneze, Sotheby"s şi Christie"s, nume emblematice şi concurente acerbe. Au plecat amîndouă din Londra şi peste tot în lume, pe unde au ajuns, s-au urmărit pas la pas, ca în "Ocolul Pământului în 80 de zile" al francezului Jules Verne. La Paris au ajuns greu, piaţa de artă a Hexagonului fiind protejată de un edict cu
