Vîntu a glumit când a declarat că a omorât pe cineva. Nici să fie adevărat, nu l-ar fi crezut nimeni, într-o lume în care valoarea vieţii, ca şi cea a cuvântului sunt la pământ. Alex Leo Şerban a murit de-adevăratelea. Nici pe el nu l-a crezut nimeni, dovadă că, deşi a curs ceva cerneală, nu s-a spus mare lucru adevărat despre el. Televiziunile, deşi îi beştelesc toată ziua pe oamenii politici, s-au târât după ei prin toate satele şi coclaurile ca să îi prindă ciocnind oul sau aprinzând lumânarea, cum nu veţi vedea niciodată în Occident, unde Paştele e o sărbătoare privată, deci separată de viaţa publică, şi unde nici un creştin nu e mai egal decât altul. Creştinii fruntaşi Elena Udrea şi Adrian Năstase au urat poporului, pe blogurile lor, să se simtă regeneraţi de moartea Mântuitorului. Ştiu ei că Mântuitorul chiar la electoratul lor se gândea în timpul sacrificiului şi îşi spunea că merită. Numai pe Andrei Pleşu l-am văzut săptămâna asta cu ceva îndoieli, pentru că a descoperit pe YouTube un filmuleţ făcut de un reporter prahovean în care poporul profund, întrebat cine a scris Biblia, opinează că un român, poate chiar Eminescu într-un moment de relaxare, sau poate vreun preot, dar nu al lor, că nu îl cred în stare, unul mai de depărtişor. De citit, oricum nu a citit-o nimenea, dovadă alte surse care abundă în perle cu cine au fost Adam şi Eva în viziunea românilor.

Ipocrizia în cazul Vîntu, caz nu de corupţie, ci de crimă organizată, după cum am mai scris, a atins culmea. Nici când inculpatul recunoaşte singur că e un pericol social, ba chiar se laudă zgomotos cu asta, nu îl bagă nimeni în spatele gratiilor. Ăsta e statul de drept, adică statul care respectă dreptul infractorului! Indiferent câte volume de stenograme ar exista, aceea în care Vîntu se autoexcită povestind câte zeci de rackeţi a omorât el cu mâna lui există. Nici nu mă interesează dacă a om