M-am întrebat, în scris, şi altă dată, de ce a avut Vintilă Horia (1915-1992) aşa un destin şubred (ca să nu zic vitreg) în spaţiul cultural postceauşist. Ca şi Ernst Jünger, mă grăbesc să adaug, că tot îl preţuia intens autorul Cavalerului resemnării. Nici azi, de altfel, numele şi cărţile nu sar în ochii editorilor, exegeţilor şi cititorilor, tot mai puţin deprinşi, aceştia, cu lumea simbolurilor, a metafizicii şi interferenţelor oculte, a ramelor cu stucaturi mitologice, a încifrărilor parabolice, a manierismului jonglînd catifelat printre aluzii savante şi subtile ispitiri reflexive.
Din substanţialul capitol pe care i-l rezervă Florin Manolescu în Enciclopedia exilului românesc, selectez fără comentarii: 1) susţinerea lui Robert Escarpit cînd cu scandalul Premiului Goncourt pentru Dumnezeu s-a născut în exil („Même sous le couperet, même la corde au cou, le criminel a droit à sa gloire littéraire“, Le monde, 4-5 dec. 1960), 2) verdictul de atunci al lui Eugen Ionescu întru ne-apărarea romancierului lapidat („Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist“), 3) visul diplomatic al acestuia („de a fi Duiliu Zamfirescu sau Paul Claudel“), 4) faptul că romanele sale au fost comparate de Monica Lovinescu cu Memoriile lui Hadrian (Marguerite Yourcenar) şi Moartea lui Virgil (Hermann Broch). Dar mai ales revelaţia cum că încă avem inedite patru volume de jurnal în româneşte şi două în franceză, plus un Jurnal intim redactat în 1989-1990! Oare mizeria securismului de partid care l-a privat în 1960, prin „orchestra“ Legaţiei RPR dirijată de Mişu Ralea, de Premiul Goncourt (ducînd, ce-i drept, tirajul lui Dieu est né en exil la peste 300.000 ex.) să-şi fi prelungit pînă astăzi tentaculele? Cum de e posibil să nu avem o ediţie de Opere Vintilă Horia, la două decenii de la moartea scriitorului ? E ciudat şi e jalnic.
Bine, măcar că, de
