Gala Premiilor UNITER a ajuns în această primăvară la a XIX-a ediţie. Iniţiată pentru a răsplăti, după modelul cinematografic al Premiilor Oscar, performanţele teatrale într-un „cadru“ fastuos ori, măcar, fast pentru bucuria generală a „breslei“ (minus, eventual, nominalizaţii nepremiaţi...), Gala a debutat relativ modest, în 1992, în incinta frumoasă dar nu foarte încăpătoare a Teatrului Odeon, pentru a se extinde apoi, treptat, în auditorii mult mai ample, precum sala Operei Române, sala Teatrului Naţional din Bucureşti, ba chiar uriaşa sală a Palatului, cunoscută cîndva drept Sala Congreselor (PCR). Nu era vorba despre un impuls paranoic al organizatorilor (Uniunea Teatrală din România, Gala fiind, de fapt, un proiect personal al preşedintelui UNITER, Ion Caramitru), ci despre dorinţa lor de a oferi unui număr cît mai mare de artişti ai scenei posibilitatea să trăiască „în direct“ emoţia competiţiei; întotdeauna, cererea de invitaţii depăşea cu mult cantitatea acestora şi, chiar dacă după pauza impusă de transmisia în direct rîndurile se mai răreau, sentimentul de comuniune dat de participarea la un eveniment monden de proporţii şi, în acelaşi timp, la o întîlnire „extrascenică“ relaxată cu prieteni, colegi şi chiar duşmani pierduţi din vedere în vîltoarea obligaţiilor profesionale şi a traiului cotidian nu scădea în intensitate: Gala rămînea un prilej (aşteptat, adeseori, cu înfrigurare tot restul anului) de regăsire a amintirilor, bucuriilor şi tristeţilor comune, prilej pe care existenţa obişnuită din teatru nu îl îngăduie, altminteri, decît foarte rar. Întru acestea, discuţiile, disputele şi bîrfele stîrnite de un premiu sau altul ori de cutare şi cutare lucru spus pe scenă în seara festivă reprezentau, ca să zic aşa, doar un bonus.

De doi sau trei ani încoace, Gala se ţine într-unul dintre studiourile Televiziunii Române, partener al evenimentului;