A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost n-aş fi avut ce scrie aici, o vreme în care Iaromira Popovici, Andrei Manolescu, Cezar Paul-Bădescu şi sus-semnatul eram juniorii unei redacţii care-şi avea sediul într-o clădire cu talpa pe pămînt şi cu capul în nori – rog nu vă imaginaţi că aş face vreun apropont la dl Augustin Buzura, carele era patron pe-atunci. La drept vorbind, cam toţi din acea redacţie şi din acea clădire aveau capul în nori – de la dna Catrinel Pleşu, care chiar îşi avea (ca şi azi) biroul pe la mansardă, şi pînă la dnii Radu Cosaşu şi Dan Stanciu, care oricum pluteau (ca şi azi) printre norii lor de fum talentat; de la dl Mircea Vasilescu, care suspina după norii Italiei, pînă la dna Maşek, care intra în redacţie cu un căţeluş ca un nor de spumă, sau dna Vali Andrei care – tehnoredactoare fiind – stătea toată ziua printre norii de la Windows; sau chiar dl Andrei Pleşu care, ministru fiind la acea vreme, deseori se afla cu avionul printre nori de-a dreptul. Aşadar, asta se-ntîmpla pe data de 12 iunie 1998, cînd umilul povestitor qui est moi a intrat şi el de-adevăratelea în revistă, cu o povestioară ce vorbea despre Troţki (!). Dat fiind că apariţia primei poveşti suprapuse era atunci girată de Lena Boiangiu şi încurajată de Tita Chiper, dat fiind că Zigu Ornea mi-a sugerat strîngerea într-un volum a primelor poveşti şi că Alex. Leo Şerban, cum m-a văzut, m-a şi întrebat, oarecum suspicios, Auzi, dragă, ţie îţi plac filmele lui Woody Allen? (iar eu, impertinent, i-am răspuns că nu-l dau pe Charlton Heston nici pe-o sută de udzialeni – ceea ce l-a ultragiat major), se cuvine să spun că aceşti patru cu nume românesc din ultima frază între timp s-au retras pe nişte norişori proprietate personală.

Chemat-am aceste nume la un fel de apel nostalgic pentru a te frăgezi, cititorule de azi, şi a-ţi spune că ceea ce citeşti acum este fix cea de-a