E lucru ştiut că mersul prin România, în orice calitate, nu e tocmai lin. Că poţi da de peisaje fabuloase, monumente aşijderea, pensiuni curate şi oameni încîntători; dar şi de ruine, fie ele de clădiri sau de foste combinate ceauşiste, blocuri mizerabile, cîini vagabonzi, pensiuni murdare şi neprimitoare şi personaje şi mai şi. Precum şi, pur şi simplu, de case urîte, făcute fără nici un gust, şi de gunoaie răspîndite în natură.

Am ajuns, recent, într-un oraş despre care am mai scris, cîndva: Strehaia, în judeţul Mehedinţi, nu foarte departe de Craiova. Conform pliantului local, aşezarea îşi are începuturile înainte de secolul al X-lea, iar în documente apare din timpul lui Vlad Călugărul (1482-1495). În secolele XIV-XVII a fost, printre altele, reşedinţa Băniei de Mehedinţi condusă de Mihai Viteazu şi chiar reşedinţă temporară a capitalei Ţării Româneşti. Mihai Viteazu este, de altfel, personajul favorit al legendelor locale: despre el se spune că este ctitorul mînăstirii locale (în realitate ctitorie a lui Matei Basarab) pentru că se pare că a petrecut, cînd era mic, alături de tatăl său, Pătraşcu cel Bun, ceva timp la curtea boierească a viitorilor boieri craioveşti (proprietarii moşiei şi ai satului, de atunci, Strehaia).

Strehaia e, deci, unul dintre locurile tipice pentru România de azi: cu o istorie, reală, cu oarece strălucire; şi cu un prezent fără speranţă. În momentul de faţă, în afară de mînăstirea Strehaia, care chiar merită vizitată (aparţinînd şcolii munteneşti din secolul al XVII-lea, premergătoare cristalizării stilului brâncovenesc), oraşul se mai poate mîndri doar cu casele ţigăneşti cu turnuleţe, care alcătuiesc un adevărat cartier.

Cine nu a auzit de prinţul Leo din Strehaia? Deja şi el e istorie, e drept că o istorie ceva mai recentă. Iar stilul în cauză, cel cu turnuleţele, poate fi şi el numit consacrat: a fost arătat,