Există din fericire oameni care, plecînd din lumea aceasta, lasă în urmă, pe lîngă stări sufleteşti, înfăptuiri sau amintiri, patrimoniul unui posibil model pe care cei rămaşi au datoria să-l sesizeze şi să-l gestioneze cît mai just. În cazul lui Alex. Leo Şerban (sclipitorul, talentatul, versatilul, uimitorul, singularul...), acest patrimoniu e aşezat în zona de adîncime a spectaculoasei sale personalităţi şi este cu atît mai valoros cu cît nu făcea niciodată caz de el, dimpotrivă, risca să-l lase prea uşor trecut cu vederea. Capitalul la care mă refer se numeşte: seriozitate profesională, rigoare culturală, conştiinciozitatea propriului demers public, cunoaşterea elevată a limbilor străine, refuzul funciar al oricărei forme de plafonare sau de impostură. Temeinic pînă şi în fronda sau provocările sale, Leo ar trebui luat drept exemplu de către tinerii săi emuli şi pentru (sau mai ales pentru!) soliditatea de fond a efervescenţei lui umane şi creatoare.

Simbolic devine cred, în aces sens, gestul cultural prin care a.l.ş. şi-a fundamentat (cu ştiinţă, fără de ştiinţă?...) trecerea dincolo de viaţa pămîntească. Un gest programatic, fantasc şi doct în acelaşi timp, cum numai el putea comite cu zîmbetul pe buze, fără pic de emfază: lectura sistematică integrală a capodoperei În căutarea timpului pierdut, nu oriunde, ci tocmai... în „capitala“ emisferei australe – Buenos Aires, în cursul unui interval sabatic, urmată de o minuţioasă exegeză însumînd circa 100 de pagini. Destinul a vrut aşadar ca lectura realizată între noiembrie 2009 şi ianuarie 2010 să rezoneze pe măsură, în nobil-sofisticatul eseu (inedit) intitulat Planète Proust, redactat (empatic cred) într-o superbă franceză. Veritabilă operă testamentară, bogată în chei de lectură, deopotrivă în ceea ce priveşte arta şi viaţa. Va fi de competenţa altora mult mai avizaţi să judece critic textul care sper