Clasa politică românească este incapabilă să deseneze un model propriu. E incapabilă să definească scopuri şi mijloace.
Ne văităm şi cerşim de 20 de ani încoace. Dezbrăcată de vorbe, doar atât rămâne din politica românească. Cerem altora bani, sfaturi, modele, consultaţii, soluţii, imităm şi copiem. Altfel, avem personalitate, suntem mândri şi puternici. Românii au talent, dovadă e originalul „rapper" din Focşani. La fel de emoţional şi superficial ne alegem şi căpitanii. Fie ei tembeli sau demenţi, noi îi urmăm ca oile şi apoi îi înjurăm cu înverşunare. Mimăm democraţia şi apoi îi lăsăm să-şi facă de cap. Ajunşi prin diverse scaune, trebuie să lase impresia că mişcă. Aplică toţi, fără excepţie, celebra reţetă cu licuriciul: „dă şi mie, că sunt mic şi prost" în afară, drept şi pieptos înăuntru. Competenţa, inteligenţa şi creativitatea nu sunt la preţ.
Am cochetat timid cu modelul suedez, ne compatibilizăm birocraţia cu tristul model social european. Punem petice franţuzeşti pe găurile legislaţiei româneşti, înghiţim pe nerăsuflate condiţiile FMI şi risipim banii repede pe prostii. Când auzim despre reformele curajoase şi eficiente ale altora, le împuşcăm repede în aripă, „ăia's ţară mică, domnule!" sau „ăia's mari, nu ne comparăm cu ei!". Nu ne întrebăm de ce economiile de tradiţie anglo-saxonă au evoluat în ultimii douăzeci de ani de două ori mai repede decât cele continentale. Ne amăgim cu luminiţe false, la capătul unor tuneluri prin care alergăm ca bezmeticii.
Târâţi de orgoliile şi necunoaşterile unora şi altora, ne autoflagelăm cu criteriile de adoptare ale monedei unice. În lupta fără sens cu inflaţia, pe care oricum o importăm, folosim din 1990 „ancora" cursului de schimb. Nota de plată a jocului formal cu statistica se duce, desigur, către economia reală.
Totodată, ne batem singuri în tălpi cuiele convergenţei fiscale. Inconştien
