În spatele jerbei de artificii a Barcelonei se ascund nu doar glezne fine şi ritualuri messiane, ci şi sudoare şi premeditare.

Nu mi-a plăcut niciodată FC Barcelona şi nici nu ştiu să explic de ce. Poate din cauza simpatiei pentru fotbalul britanic, poate din cauza risipei de fantezie - nedublată, în diferite epoci ale grupării catalane, şi de rigoare defensivă. O echipă ca o vioară, care, în absenţa partiturilor (considerate potrivite, cel mult, pentru sertar), a continuat să improvizeze, stârnind admiraţie din partea esteţilor şi zâmbete îngăduitoare dinspre adepţii riglei.

Antipatia faţă de campioana Spaniei mi s-a clătinat într-o miercuri, pe „Nou Camp", la ultimul nivel al uneia dintre peluze. Am mers acolo pentru Şahtiorul lui Mircea Lucescu, în sferturile de finală ale Ligii Campionilor, şi m-am întors ameţit de vârtejul „blau-grana". Biletul a costat 60 de euro, scorul a fost 5-1, iar amintirile - de nepreţuit. Atunci, pe 6 aprilie 2011, din înaltul arenei situate aproape de „Avinguda Diagonal", una dintre cele mai seducătoare artere ale Barcelonei, mi s-a părut totul mai limpede decât la televizor. În spatele jerbei de artificii a Barcelonei se ascund nu doar glezne fine şi ritualuri messiane, ci şi sudoare şi premeditare. Fără să abandoneze romantismul ofensiv al predecesorilor, Josep Guardiola, tipul coborât parcă din reclamele la ceasuri „Audemars Piguet", şi-a pus vedetele la muncă şi a desenat trasee, repetate obsesiv la fiecare antrenament. Din efort s-a născut forţa devastatoare de la pătrunderile catalane pe axul central, arma cu care au fost răpuse mai toate adversarele. Driblingurile lui Lionel Messi, şerpuirile lui Seydou Keita ori înţepăturile lui David Villa nu sunt altceva decât instrumente utile şi, deopotrivă, încântătoare ale orchestrei în care însă, da, Pep e Yehudi Menuhin, şi violonist, şi dirijor. Aşa a fost şi miercuri