● Richard Sale, Ghidul xenofobului: islandezii, traducere din limba engleză de Ines Hristea, Editura Nemira, 2011.
Iată că seria Ghidul xenofobului, adusă la noi de Nemira (începînd din 2009), nu a ajuns la fundul sacului, cum tare mă speriasem la un moment dat, ci continuă bine mersi, adică simpatic şi isteţ, cu noi investigaţii de moravuri naţionale. O ediţie „caldă“ e chiar acest volum despre „recii“ islandezi – popor insular cu vreo 300.000 de membri pe inventar, oameni greu încercaţi de prohibiţia la bere pînă în 1989 (eliberator an!). C-or fi fost neam de vikingi sau de celţi, ei sănătoşi le-au dus pe toate, de la pescuit pînă la îndelungata tutelă daneză, ba chiar au găsit timp şi pentru o orchestră naţională, pentru un Muzeu de Falologie (!), pentru un Nobel literar (Halldor Laxness, în 1955) sau pentru performanţa de a fi cea dintîi naţie care a ales o femeie ca şef de stat.
DE ACELASI AUTOR Punctul Omega Toţi oamenii sînt mincinoşi Lumînările ard pînă la capăt Vacile lui StalinÎntrucît tac, islandezii fac tot felul de lucruri, multe surprinzătoare. Dar şi tăcerea lor e cu dichis. Încruntarea taciturnă, „care reprezintă normalul pentru insulari“, ar fi născută „din obişnuinţa de a lua în faţă vîntul iernii“. Pe de altă parte, mulţi dintre islandezii care beau – în tăcere – o cafea sînt tăcuţi pentru că nu obişnuiesc să pună zahărul în ceaşcă, ci să ţină un cub de zahăr în gură. În al treilea rînd, limba lor – cum spune şi un vers local – e mult prea dificilă pentru a o folosi la „politeţuri“, „gargară“ etc. În schimb, exprimarea în scris a devenit „o ocupaţie naţională“. În vechime, un bard local creştea o turmă de 120 de vaci pentru a avea suficientă piele de viţel pe care să-şi aştearnă opera. Astăzi, circulă zvonul că va fi ridicată o statuie „în cinstea unicului islandez care n-a scris niciodată o poezie“.
Altminteri, la fel ca toat
